Eunice Kathleen Waymon, născută la 21 Februarie 1933 în Tryon, Carolina de Nord, Statele Unite și plecată dintre noi la data de 21 Aprilie 2003, la vârsta de 70 de ani în Carry-le-Rouet, Bouches-du-Rhône, Franța.

A fost o cântăreață, compozitoare, pianistă, aranjeur și o activistă a drepturilor civile, care a creat, cântat și compus în diferite genuri muzicale: clasică, jazz, blues, folk, R&B, pop și gospel.

Născută în Carolina de Nord, fiind al șaselea copil al unui predicator, Simone a năzuit încă de mică să fie o pianistă de concert. Cu ajutorul oamenilor din orașul natal, Tryon, aceasta s-a înscris la Școala de Muzică Juilliard din New York, dar a fost în imposibilitatea de a continua din cauza taxelor ridicate.

Waymon a aplicat apoi pentru o bursă pentru a studia la prestigioasa instituții Curtis Institute of Music din Philadelphia, unde a fost respinsă deși a fost bine primită la audiție. Simone a devenit de deplin convinsă că această respingere a fost datorată faptului că era de culoare. Ani mai târziu, cu două zile înainte de moartea ei, acest institut i-a acordat o diplomă de onoare.

Pentru a-și crea o carieră aceasta și-a schimbat numele din Eunice Waymon în Nina Simone pentru a se ascunde de membrii familiei sale pentru că interpreta ”muzica diavolului” într-un club de noapte din Atlantic City. În acel club i s-a spus că ea ar trebui să cânte cu propriul acompaniament, iar astfel ajutând-o să devină o vocalistă în muzica jazz.

A înregistrat mai mult de 40 de albume, mai ales între 1958, când și-a lansat primul material discografic intitulat Little Girl Blue, și în 1974, și a avut un hit în Statele Unite în 1958 cu piesa ”I Loves You, Porgy”

Stilul ei muzical este o fuziune de genuri muzicale precum: muzică gospel și pop alături de muzica clasică, în mod special, Johann Sebastian Bach, și cântând ca un interpret de muzică jazz cu vocea sa expresivă de contralato.

Biografie:

  • Tinerețea (1933-1954)

Simone s-a născut Eunice Kathleen Waymon în Tryon, Carolina de Nord. Al șaselea dintre cei opt copii dintr-o familie săracă, ea a început să cânte la pian la vârsta de trei ani; prima melodie pec are a învățat-o a fost ”Dumnezeu să fie cu tine, până de vom întâlni dinou”. Demonstrându-și talentul, aceasta cânta la biserica locală. Însă debutul său într-un concert a fost cu un recital de muzică clasică pe când aceasta avea 12 ani. Simone a declarat, mai târziu că la acest prim concert, părinții săi care stăteau în primul rând au fost forțați să se mute mai în spate pentru a face loc albilor. Aceasta a refuzat să mai cânte până ce părinții nu s-au așezat la locurile din față și acest fapt a contribuit la implicarea ei mai târziu în mișcarea pentru drepturile civile.

Mama sa, Mary Kate Waymon, a fost un predicator methodist și cameristă.Tatăl ei, John Divine Waymon a fost un om ce a deținut la un moment dat o afacere de curățare uscată, dar care a suferit crize de sănătate. Profesorul de muzică a ajutat-o pe Simone la stabilirea unui fond special pentru a putea plăti pentru educația sa. Ulterior un fond local a fost înițiat pentru a sprijini educația ei și pentru a putea continua. Cu ajutorul acestei burse în bani, a fost în măsură să plece și să participe la cursurile de la Allen High School pentru fete din Asheville, Carolina de Nord.

După absolvirea facultății, Simone a petrecut vara anului 1950, la Juilliard School pentru a se pregăti pentru o audiție la Institutul Curtis de Muzică din Philadelphia. Solicitarea sa, a fost însă refuzată deși tuturor le placuse interpretarea sa la audiție.În așteptarea verdictului, familia și aceasta s-au mutat în Philadelphia, lovitura primită o dată cu respingerea sa a fost deosebit de grea și a suspectat că a fost respinsă datorită prejudecăților rasiale care existau. Descurajată a luat lecții private cu Vladimir Sokoloff, profesor la Curtis, dar niciodată nu a mai aplicat. Câțiva ani aceasta a avut diferite locuri de muncă și a predat pianul în Philadelphia.

  • Succesul timpuriu (1954-1959)

Pentru a-și finanța lecțiile particulare, Simone cânta la Midtown Bar & Grill pe Pacific Avenue în Atlantic City, a cărui patron a insistat ca aceasta să cânte atât cu vocea cât și la pian în același timp, fapt care i-a sporit câștigul la 90 de dolari pe săptămână. În anul 1954 aceasta a adoptat numele de scenă Nina Simone. ”Nina” (de la niña, însemnând în spaniolă ”fetiță”) o poreclă pe care i-a pus-o un iubit de-al ei, iar numele de ”Simone” a fost luat de la actrița franceză Simone Signoret pe care ea a vazut-o în filmul Casque d’Or. Știind că mama sa care era predicator în religia methodistă nu ar fi fost de acord să cânte ”muzica diavolului”, folosind astfel acest nume de scenă și pentru a rămâne ascunsă de ochii familiei. Interpretările sale de jazz, blues și muzică clasică a făcut ca aceasta să câștige un grup de fani mic ca număr dar loiali acesteia. În anul 1958, ea s-a împrietenit și s-a și căsătorit cu Don Ross, dar la scurt timp aceasta a regretat acest mariaj. Cântând în cluburi mici în același an a înregistrat compoziția lui George Gershwin, ”I Loves You, Porgy” (din opera de pe Broadway, Porgy și Bess compusă de asemenea de George Gershwin), pe care a învățat-o de pe albumul lui Billie Holiday, pe care aceasta a interpretat-o unui prieten. A devenit singura ei piesa intrată în top 20 piese în Billboard din Statele Unite. Iar albumul său de debut, Little Girl Blue, ce a urmat în scurt timp de la lansarea piesei, a fost lansat de către casa de discuri Bethlehem Records. Nina Simone a pierdut mai mult de 1 milion de dolari din drepturile de autor (mai ales pentru relansarea din anii 1980 a piesei My Baby Just Cares for Me) și nu a beneficiat niciodată financiar din vânzările acestui album de debut, deoarece și-a vândut drepturile sale pur și simplu pentru suma de 3.000 de dolari.

  • Devenind populară (1959-1964)

După succesul albumului Little Girl Blue, Simone a semnat un contract cu Colpix Records și a înregistrat o multitudine de materiale discografice de studio și albume live. În schimbul semnării unui contract cu ei, casa de discuri i-a oferit controlul total asupra celor create de aceasta, inclusiv a ceea ce avea să înregistreze și să interpreteze pe albumele sale. După lansarea albumului Nina Simone at Town Hall, Simone a devenit interpreta favorită în Greenwich Village. În această perioadă aceasta a cântat doar muzică pop pentru a câștiga bani de a-și continua studiile sale în muzica clasică, și era indiferentă față de faptul că aceasta avea un contract cu o casă de discuri. Această atitudine față de casele de discuri a păstrat-o pe aproape întreaga perioadă a carierei sale. Simone s-a căsătorit cu un detectiv din poliție, Andrew Stroud, în anul 1961; Stroud mai târziu i-a devenit manager și tatăl fiicei sale, Lisa și chiar a abuzat-o fizic pe Simone.

  • Perioada drepturilor civile (1964-1974)

În 1964, Simone a schimbat distribuția înregistrărilor sale în America de la Colpix Records la casa de discuri Philips Records, aceasta însemnând și o schimbare în conținutul înregistrărilor sale. Întotdeauna ea a inclus în repertoriul său piese ce relatau despre originile sale afro (cum ar fi ”Brown Baby” de Oscar Brown și ”Zungo” de Michael Olatunji pe albumul ei Nina at the Village Gate din anul 1960). Pe albumul ei de debut pentru Philips, Nina Simone in Concert (înregistrare live, din 1964), pentru prima dată a vorbit deschis despre inegalitatea rasială din Statele Unite prin piesa ”Mississippi Goddam”, fiind un răspuns al ei la crima petrecută pe data de 12 Iunie 1963, uciderea lui Medgar Evers și bombardarea Bisericii Baptiste de pe Strada Nr. 16 din Birmingham din Alabama, la data de 15 septembrie 1963,  în care au murit 4 adolscente și orbind-o pe o a cincea fată, care a supraviețuit. Chiar aceasta a remarcat că titlul și piesa în sine semnifică că ”este ca și cum a arunca 10 gloanțe înapoi la ei” devenind unul dintre multele alte cântece de protest scrise de Simone. Piesa a fost lansată ca single, și a fost boicotată în anumite state din sud. În mod specific, copiile promoționale au fost sparte de un post de radio din Carolina și i le-a înapoiat casei de discuri unde aceasta era semnată. Piesa ”Old Jim Crow”, de pe același album a fost adersată către Legile Jim Crow.

Din acel moment temtica drepturilor civile a fost prezentă în repertoriul înregistrărilor artistei, devenind chiar și o parte importantă în momentele sale de pe scenă. Nina Simone a fost prezentă și a vorbit la mai multe reuniuni ale dreptuyrilor civile, cum ar fi Marșurile de la Selma la Montgomery. Simone a susținut revoluția violentă a drepturilor civile în opoziție cu Martin Luther King care avea o abordare non-violentă, pașnică. Ea spera că afro-americanii să poată prin luptă armată și chiar să formeze eventual un sta separat. Mesajul acesteia pentru public a însemnat trecerea de la abordarea neviolentă, care a fost susținută de Martin Luther King, la abordarea militară și pusă în aplicare de către Malcom X și membrii Mișcării Naționaliste Negre. Cu toate acestea, ea a scris în autobiografia ei că ea și familia ei consideră toate rasele egale.

Simone s-a mutat de Philips la RCA Victor în anul 1967. A cântat piesa ”Backlash Blues” scrisă de prietenul ei Langston Hughes pe primul ei album de la RCA, Nina Simone Sings Blues (1967). Pe albumul Silk & Soul (1967), a înregistrat piesa lui Billy Taylor ” I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free” și piesa ” Turning Point”. Albumul Nuff Said (1968) conține înregistrări live din Festivalul de Muzică din Westbury ce a avut loc la trei zile dupa asasinarea lui Martin Luther King, dedicându-i întreaga reprezentație live lui Martin, cântând piesa ”Why? (The King of Love Is Dead)”, o piesa compusă de bassistul ei, Gene Taylor, compusă imediat după ce acesta a aflat de la știri că Martin Luther King a fost asasinat. În vara anului 1969 aceasta a avut o reprezentație live la Festivalul Cultural din Harlem în Parcul Mount Morris.

Împreună cu Weldon Irvine, Simone a transformat piesa neterminată a lui Lorraine Hansberry ”To Be Young, Gifted and Black” într-o piesă pentru drepturile civile. Hansberry a fost o prietenă apropiată a Ninei Simone, ea fiind motivul pentru care Nina Simone a devenit impilcată în probleme socio-politice. A cântat această piesă live pe albumul Black Gold (1970). O înregistrare de studio a fost lansată ca single și a fost preluată și de către Aretha Franklin, pe albumul ei din anul 1972, intitulat ”Young, Gifted and Black” dar și de către Donny Hathaway.

În semn de protest față de nedreptățile pe care ea le-a experimentat, a părăsit Statele Unite în 1970 și din acest moment aceasta a trăit fie în Franța, Țările de Jos, Elveția, Barbados sau în Liberia. În 1992, s-a mutat în Franța continuând să producă opere de succes.

  • Perioada 1974 – 1993

Într-un interviu pentru revista Jet, Nina Simone a declarat că piesa ei ”Mississippi Goddam” i-a făcut rău carierei. A declarat că industria muzicii a mustrato boicotându-i materialele muzicale. Rănită și dezamăgită, Simone a părăsit Statele Unite în septembrie 1970, zburând către Barbados și așteptându-l pe Stroud pentru a comunica cu ea, pentru spectacolele pe care trebuia să le susțină. Dar, Stroud a interpretat dispariția subită a Ninei Simone, și faptul că și-a lăsat verigheta în urmă, ca fiind semnul că aceasta dorește să se despartă. Ca manager al ei, Stroud era cel ce administra veniturile artistei.

Simone a înregistrat ultimul ei album pentru casa de discuri RCA, It Is Finished, în 1974 și nu a mai realizat vre-un album până în anul 1978, fiind convinsă de către Creed Taylor, să intre în studio pentru casa de discuri CTI Records. Rezultatul a fost albumul Baltimore, care deși nu a avut un succes răsunător, a fost bine primit de către critica muzicală și a reprezentat renașterea artistică în înregistrările lui Nina Simone. Alegerea sa în a păstra în materiale stilul eclectic, cu piese având ca tematică spiritualitatea cum ar fi piesa ”Rich Girl” a duo-ului Hall & Oates. Patru ani mai târziu Simone a înregistrat albumul Fodder on My Wings la o casă de discuri din Franța.

În anii 1980, Nina Simone a cântat în mod regulat la Ronnie Scott’s Jazz Club din Londra, unde a și înregistrat albumul Live at Ronnie Scott’s în 1984. Deși stilul ei pe scenă în primii  ani ai carierei poate părea de o anumită rigiditate, în următorii ani, Nina Simone a devenit mai blândă cu audiența sa și astfel în reprezentațiile live a început să spună anecdote umoristice referitoare la cariera sa și muzica sa și chiar solicita ca publicul să-i sugere ce să cânte prin cereri. În anul 1987, înregistrarea originală a piesei „My Baby Just Cares for Me” a fost folosită într-o reclamă pentru parfumul Chanel No. 5 în Marea Britanie. Acest lucru a făcut ca înregistrarea să fie relansată, făcând ca această piesă să intre pe locul 4 în topul pieselor din Marea Britanie, al revistei de muzică NME și acest lucru a dus la creșterea popularității în Marea Britanie.

Când s-a întors în Statele Unite, a aflat că a fost emis un mandat pe numele său pentru neplata taxelor (ca un protest al ei împotriva țării sale care a participat la Războiul din Vietnam) și s-a dus astfel în Barbados pentru a scăpa de autorități și de acuzațiile acestora. Nina Simone a stat în Barbados ceva timp și chiar a avut o legătură amoroasă cu Prim-Minstrul, Errol Barrow. O prietenă bună a artistei, de altfel o altă artistă celebră, Miriam Makeba, a convins-o să plece să locuiască în Liberia. Mai târziu, a locuit în Elveția și în Olanda, înainte să se stabiliească în Franța în anul 1993. În timpul unui concert în Newark, ea a anunțat ”Dacă veniți să mă vedeți din nou, trebuie să mergeți în Franța, pentru că nu mă mai întorc”

Și-a publicat autobiografia, I Put a Spell on You, în 1992. A înregistrat ultimul material discografic, A Single Woman în 1993, unde s-a descris ca fiind o femeie singură. Acest album reflectă solitudinea și durerea ei. A continuat să concerteze în anii 1990, dar rar a călătorit fără a avea un anturaj alături. În ultima decadă a vieții sale, Simone a vândut peste un milion de exemplare de discuri, făcând ca prin acest fapt să fie o artistă best-seller la nivel global. Acest lucru a fost reușit și prin revoluția CD-urilor, a expunerii globale prin mass-media și prin noutatea apariției internetului.

Boala și decesul

Nina Simone fusese diagnosticată cu tulburare bipolară la sfârșitul anilor 1980. În anul 1993, Simone s-a stabilit lângă Aix-en-Provence în Sudul Franței. A suferit de cancer mamar pentru câțiva ani înainte de moartea ei ce a survenit în somn la casa sa din Carry-le-Rouet, Bouches-du-Rhône pe 21 Aprilie 2003. La funeraliile sale au venit prietena și cântăreața Miriam Makeba și Patti LaBelle, poetul Sonia Sanchez, actorul Ossie Davis, actrița Ruby Dee și mulți mulți alții. Cenușa sa a fost împrăștiată în mai multe țări Africane.

Nina Simone are o fiică, Lisa Celeste Stroud, actriță și cântăreață, care și-a luat numele de scenă Simone, și a apărut pe Broadway în piesa, Aida cunoscută și sub numele de Elton John and Tim Rice’s Aida.

Personalitatea

Nina Simone era cunoscută pentru temperamental său și izbucnirile sale frecvente. În anul 1995, a tras un foc de armă la directorul executive al casei de discuri, pe care l-a acuzat că i-a furat din drepturile de autor. Simone a spus că, ”am încercat să-l omor” dar ”am ratat”. În 1995 l-a împușcat și rănit pe fiul vecinei sale, cu o pușcă pneumatică datorită râsetelor băiatului ce îi deranja concentrarea. Conform biografului ei, Simone lua medicamente pentru o anumită suferință ce o avea încă de la mijlocul anilor 1960. Acest lucru era știut doar de un grup restrâns și intim, și era ținut ascuns pentru opinia publică timp de mulți ani, până când a apărut biografia, Break Down and Let it All Out, scrisă de către Sylvia Hampton și David Nathan care au spus despre această boală în 2004, după moartea acesteia. Cântăreața și textiera Janis Ian, o amică a Ninei Simone, a relatat în autobiografia sa, Society’s Child: My Autobiography două incidente care ilustrează volatilitatea Ninei Simone: unul la un magazin  de încălțăminte, forțând vânzătorul suba menințarea unui pistol, să ia o pereche de sandale înapoi, după ce le purtase, și un altul în care Simone i-a cerut drept de autor acestei artiste Janis Ian, că a înregistrat o piesă a acestei artiste, și ca răspuns că a fost refuzată a smuls un telefon de pe perete.

Piesele standard

De-a lungul carierei sale, a realizat o colecție de piese ce mai tîrziu deveneau piese standard ale repertoriului său. Unele piese erau scrise de ea, în timp ce altele erau noi aranjamente ale altor standarde din lumea muzicii, iar altele erau piese scrise special pentru Nina Simone. Primul ei hit în USA, a fost interpretarea ei a piesei bine-cunoscute ale lui George Gershwin, I Love You, Porgy (înregistrată în anul 1958). A ajuns pe locul 18 în topul pop al pieselor și pe locul 2 într-un top al melodiilor artiștilor de culoare. În aceiași perioadă a înregistrat piesa My Baby Just Cares for Me, care a fost cel mai mare success al său în anii cu mult de după lansarea piesei, în anul 1987, după ce a fost folosită într-o reclamă în anul 1986 la parfumul Chanel No. 5. A fost creat și un videoclip de către Aardman Studios. Piese foarte cunoascute au fost pe albumele scoase la casa de discuri Philips, incluzând aici, „Don’t Let Me Be Misunderstood” pe discul Broadway-Blues-Ballads (1964), „I Put a Spell on You”, „Ne me quitte pas” (o reinterpretare a piesei lui Jacques Brel) și ”Feeling Good” pe albumul I Put a Spell On You (1965), „Lilac Wine” și „Wild Is the Wind” pe albumul Wild is the Wind (1966).

„Don’t Let Me Be Misunderstood”, „Feeling Good” și „Sinner Man” (de pe materialul discografic Pastel Blues, 1965) au rămas piese populare și datorită variantelor sale de piese cover (cel mai notabil cover fiind al trupei The Animals al piesei „Don’t Let Me Be Misunderstood”) sampler-uri din piesele sale pentru coloane sonore la diferite filme, reclame pentru alte piese, pentru seriale TV și jocuri video. Piesa „Sinner Man” a fost coloană sonoră pentru serialele Scrubs, Person of Interest, The Blacklist, Sherlock și Vinyl precum și în filme precum The Thomas Crown Affair, Miami Vice, și Inland Empire și folosită în producțiile muzicale ale lui Timbaland și Talib Kweli. Piesa „Don’t Let Me Be Misunderstood” a fost folosită ca sample de către producătorul Devo Springsteen pe piesa „Misunderstood” de pe albumul rapper-ului Common din 2007, Finding Forever și de către mai puțin cunoscuții producători Rodnae and Mousa pentru piesa „Don’t Get It” a lui Lil Wayne pe de albumul său din 2008 Tha Carter III. Piesa „See-Line Woman” a fost folosită ca sample de către Kanye West pentru piesa „Bad News” de pe albumul său, 808s & Heartbreak. Reinterpretarea ei asupra piesei lui Billie Holiday, ”Strange Fruit” afost de asemenea folosită ca sample de către Kanye West pentru piesa „Blood on the Leaves” de pe materialul discografic al artistului, Yeezus.

Anii în care Nina Simone a activat la casa de discuri RCA, au dat câteva piese care au devenit populare, în mod special în Europa. În 1968, piesa „Ain’t Got No, I Got Life”, un potpuriu din muzicalul Hair de pe albumul ”Nuff Said”  a devenit un surprinzător hit pentru Nina Simone, clasându-se pe locul 4 în topul UK Singles Chart și astfel a reușit să devină populară și printre audiența tânără. În 2006 a revenit în top, această piesă printr-un remix realizat de către Groovefinder.

Următorul single, o reinterpretare a piesei ”To Love Somebody” a grupului Bee Gess, a ajuns în Top 10, în anul 1969. Piesa ”The House of the Rising Sun” a fost inclusă pe materialul Nina Simone Sings the Blues din anul 1967 deși Simone a înregistrat piesa și în anul 1961 și inclusă pe materialul Nina at the Village Gate din 1962, fiind astfel varianta înregistrată înaintea celor înregistrate de către Bob Dylan și Van Ronk. Mai târziu a fost făcută o variantă și de către trupa The Animals, care a devenit practic piesa emblematică a trupei.

Stilul interpretărilor live

Prezența sa scenică a făcut ca să i se dea titlul de ”High Priestess of Soul” – ”Marea Preoteasă a Sufletului (și a muzicii Soul)”. Era pianistă, cântăreață și o performeră desăvârșită, atât separat cât și în același timp. Ca și compozitor și aranjor, Nina Simone, a creat și s-a mutat de la un stil la altul: de la gospel la blues, jazz și folk și piese de factură a muzicii clasice europene. Be lângă faptul că folosea contrapunctul în stilul lui Bach, a fost influențată de către virtuozitatea perioadei romantice a muzicii clasice, de secol 19 cum ar fi repertoriul creațiilor lui: Chopin, Liszt, Rachmaninoff și alții. Pe scenă, aceasta încorpora în prestația sa, monologuri și dialoguri cu audiența și utiliza de multe ori liniștea ca pe un element muzical. Compara acest lucru cu ”hipnoza în masă” pe care ”o folosesc întotdeauna”. De-a lungul carierei sale a fost acompaniată în înregistrări și chiar pe scenă, de către percuționistul Leopold Fleming și chitaristul și directorul muzical, Al Schackman, iar în concerte trupa era și mai numeroasă!

Onoruri

A primit în anul 2000, premiul Grammy Hall of Fame pentru interpretarea piesei ”I Loves You, Porgy”. A primit de asemenea 15 nominalizări la Premiile Grammy. În anul 1974 de Ziua Bunăvoinței Umane, în Washington DC, peste 10.000 de persoane au venit să o vadă și în această gală, Nina Simone a primit diplome de onoare pentru muzica și activitatea ei umanitară de la Universitatea din Massachusetts Amherst și de la Malcolm X College. Prefera să i se spună ”Dr. Nina Simone” după ce primise aceste onoruri.

Cu două zile înainte de moartea sa, Nina Simone a fost premiată cu o diplomă de onoare de la Curtis Institute of Music, școala muzicală care au refuzat-o pe aceasta în tinerețe pentru a fi studentă, la începutul carierei.

În 2002, orașul Nijmegen din Olanda a numit o stradă cu numele ei, de altfel aceasta a locuit în acest oraș între anii 1988 – 1990. Pe 29 august 2005, tot în Nijmegen, în sala de concerte De Vereeniging și peste 50 de artiști, printre care: Frank Boeijen, Rood Adeo și Fan Claassen, au onorat-o pe Nina Simone printr-un concert tribut intitulat ”Greetings from Nijmegen”

A fost inclusă în North Carolina Music Hall of Fame, în anul 2009

În anul 2010, o statuie în onoarea sa a fost ridicată în Trade Street din localitatea natală Tryon din Carolina de Nord.

Anunțuri

David Robert Jones (8 ianuarie 1947 – 10 ianuarie 2016), cunoscut sub numele David Bowie, a fost un cântăreț englez, multi-instrumentist, compozitor/textier, pictor, producător muzical și actor. A fost o personalitate a muzicii peste 5 decade și a fost considerat de criticii muzicali și de către alți muzicieni ca un invator, în mod particular pentru munca sa din anii 1970, dar și pentru celelalte creații muzicale ale sale. Cariera sa a fost marcată de reinventare cu fiecare album creat cât și datorită imaginii sale cu care se prezenta de fiecare dată ce venea cu un nou material muzical, de altfel muzica sa cât și concertele sale de-a lungul timpului au avut și încă au un impact major asupra muzicii. În timpul vieții, a vândut estimativ, 140 de milioane de materiale discografice și a lansat 11 albume de locul întâi în topuri. În Statele Unite, a primit 5 certificări cu platină și încă șapte cu aur pentru muzica sa. A fost inclus în 1996 în celebra Rock and Roll Hall of Fame.

Născut și crescut în Londra de Sud, David Bowie și-a dezvoltat un interes în muzică încă din copilărie, eventual studiind arta, muzica și design-ul înainte ca să se îmbarce in activitatea profesionistă de muzician în anul 1963. ”Space Oddity” a devenit prima sa intrare în top 5 în Topul UK Singles Chart după lansarea din data de Iulie 1969. După o perioadă de exeperimentări, a revenit în 1972 în era genului muzical Glam rock cu un alter-ego flamboiant și androgin, intitular Ziggy Stardust. Acest personaj creat de David Bowie, a fost făcut celebru și datorită piesei ”Starman” și datorită albumului ”The Rise and Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from Mars”, care l-a propulsat pe artist și i-a oferit o popularitate apreciată și mai mare ca înainte. În anul 1975, stilul lui David Bowie s-a schimbat radical către un sunet pe care chiar el îl caracteriza ca fiind ”plastic soul”, ca rezultat mulți din fanii din țara natală nu l-au mai urmat, dar cu toate acestea acest fapt a dus la o recunoaștere a artistului în Statele Unite și mai ales pentru piesa numărul 1 ”Fame” și albumul său ”Young Americans”. În 1976, Bowie a început o carieră sporadică în actorie, începând cu filmul The Man Who Fell to Earth. În următorul an, așteptările criticilor muzicali și a fanilor asupra muzicii sale, au luat sfârșit prin a se reinventa, de data aceasta muzica sa luând calea muzicii electronice prin albumele: ”Low” (1977),  primul din cele trei albume în colaborare cu Brian Eno, care sunt cunoscute iubitorilor muzicii sub numele de ”Trilogia din Berlin”. Au urmat albumele: ”Heroes” tot în anul 1977 și ”Lodger” în anul 1979, fiecare din aceste albume au reușit să se claseze în top 5 albume în Regatul Unit și au fost primite de către criticii muzicali cu laude.

După un succes ne-egal la sfârșitul anilor 1970, David Bowie a avut în topul britanic, locul 1 cu piesa ”Ashes to Ashes” în 1980, de pe materialul discografic ”Scary Monsters (And Super Creeps)” și un alt loc 1 cu piesa ”Under Pressure” din 1981, o colaborare cu marea trupă Queen. A ajuns din nou în vârful ierarhiei comerciale a muzicii în anul 1983 prin piesa ”Lets Dance” care a ajuns în top pe cea mai înaltă poziție atât în Statele Unite cât și în Regatul Unit. Albumul cu același nume,  ”Let’s Dance” reprezintă o nouă reinventare muzicală și artistică a lui David Bowie. Trecut de la muzica eletronică a albumelor în colaborare cu Brian Eno, pe acest material discografic, alături de Nile Rodgers, David Bowie compune piese de post-disco, dance-rock și dance-pop, total diferit de ceea ce făcuse până atunci.

De-a lungul anilor 1990 și 2000, David Bowie a continuat să experimenteze cu muzica și cu genurile muzicale, incluzând aici genurile muzicale jungle și industrial. De asemenea, David Bowie a continuat să și joace prin rolurile sale cum ar fi Major Celliers din filmul Merry Christmas, Mr. Lawrence din anul 1988, Regele Goblin Jareth din filmul Labyrinth din anul 2006, printre alte apariții și apariții sporadice în diferite filme, seriale de televiziune. A încetat în a mai concerta după anul 2004 și ultima apariție live într-un concert a fost în cadrul unui eveniment caritabil din anul 2006.

În anul 2013, David Bowie s-a întors dintr-un hiatus de zece ani din a mai înregistra albume și a lansat albumul ”The Next Day” care l-a readus în prim-planul muzicii prin acest material foarte bun și apreciat de către toți criticii muzicali și nu numai, un album ce aduce cu el vremea când Bowie alături de Tony Visconti (colaboratorul său de-o viață) cu, care a compus numeroase albume în diferite genuri muzicale și în special în genul muzical glam rock si art rock și acest album nu este mai prejos. A rămas activ din punct de vedere muzical până la dispariția sa dintre noi pe data de 10 ianuarie 2016, la două zile după ce a lansat albumul său final, ”Blackstar”, un album de asemenea creat de Bowie si de către Tony Visconti ce aduce în prim plan o ultima reinventare, din păcate pentru muzică, albumul fiind compus din melodii de jazz, art rock și rock experimental.

S-a născut în Brixton, în sudul Londrei. Familia a locuit pe strada nr. 40 Stansfield, aproape de granița cu sudul Londrei în Brixton și Stockwell. David Bowie a mers la Grădinița din Stockwell până la vârsta de 6 ani, creându-și o reputație ca fiind un copil talentat. În 1963, David Bowie s-a mutat împreună cu familia sa în suburbia Bromley, unde, doi ani mai târziu, a început școala primară. Vocea sa a fost considerată adecvată pentru corul școlii și a demonstrat o abilitate peste medie în a cânta la Blockflöte. La vârsta de nouă ani, a urmat clasele de dans și mișcare scenică, iar stilul său de dans a fost caracterizat de către profesorii săi ca fiind artistic și postura sa incredibilă pentru un copil. În același an, interesul său pentru muzică a fost stimulat mai departe, când tatăl său a adus acasă o colecție de discuri de 45” cu piese ale unor artiști precum: Frankie Lymon and the Teenagers, The Platters, Fats Domino, Elvis Presley și Little Richard. Ascultand piesa ”Tutti Frutti”, acesta a declarat mai târziu că în acel moment a crezut că ”Ascult vocea lui Dzeu”. De asemenea impactul muzicii lui Elvis Presley a fost însemnat: ”am văzut o verișoara de-a mea dansând pe piesa Hound Dog, eu ne vazând-o vreodată mișcându-se așa pe nicio piesă. Chiar m-a impresionat, puteresa muzicii. Imediat am început să cumpăr materiale discografice”. Până la finalul următorilor ani acesta a început să ia lecții de ukulele (un instrument cu corzi, din secolul al 19-lea din Hawaii, reprezentând adaptarea locală a instrumentului muzical machete portugheză, de altfel o chitară să-i spunem în miniatura) și de tea-chest bass sau washtub bass sau gutbucket (instrument muzical folosit în muzica folk din Statele Unite, un instrument cu, coardă deși se poate folosi și mai multe, dar în mod tradițional se folosește doar una și la bază are o găleată de apă din metal ca rezonator și era de obicei folosit de către trupele de jug – un instrument de suflat, practic o sticlă, o damigeană care erau populare printre comunitățile de afro-americani care foloseau intrumente făcute de mână, acasă pentru a cânta muzică folklorică americană). Acesta a început să participe în sesiuni de muzică skiffle (gen muzical cu influențe de muzică folclorică, folk, jazz și blues, creată și cântată cu și de instrumente improvizate sau create de acasă din diferite materiale) alături de prieteni și tot în acea perioadă a început să cânte și la pian; în acest timp repertoriul său cuprindea piese ale lui Elvis Presley și Chuck Berry, aceaste reinterpretări erau caracterizate ca fiind ”magnetizante…parcă venind de pe altă planetă”. După examenul său de clasă a 11-a plus acesta a mers către Liceul Tehnic Bromley.

David Bowie a studiat: artele plastice, muzica și grafica, incluzând aici studiul elementelor grafice ale unei tipărituri precum și modalitațile de tipărire. După ce fratele vitreg a lui Terry Burns, i-a făcut cunoștință cu muzica jazz, și astfel a devenit entuziasmat despre acest gen muzical, iar preferații săi erau Charles Mingus (contrabasist de jazz, compozitor, lider de orchestră jazz) și John Coltrane (saxofonist de jazz, compozitor), ceea ce a făcut ca să primească din partea mamei sale în anul 1961, un alto saxofon de plastic; la scurt timp a primit lecții de jazz de la un muzician local. În anul 1962, David Bowie a avut o leziune serioasă, la școală în urma unei altercații datorită unei fete, cu unul dintre prietenii săi, care l-a lovit în ochiul stâng, iar doctorii credeau că își va pierde vederea la ochiul stâng. După o serie de operații după o spitalizare de 4 luni, doctorii au determinat că leziunea sa la ochi nu se va vindeca sută la sută și astfel va suferi o perceție în adâncime scăzută și o pupilă dilatată permanent, acest lucru dă o impresie falsă că irisul ochiului stâng este de o altă culoare față de cel drept. În ciuda altercației, George Underwood și David Bowie au rămas prieteni buni, ba mai mult Underwood a creat coperțile primelor albumelor ale lui David Bowie.

1962 – 1967. Prima parte a carierei și albumul de debut

În anul 1962 David Bowie a format prima sa trupă la vârsta de 15 ani. Cântând la chitară și cu vocea, piese de rock-n-roll la întruniri de tineri, petreceri și nunți, iar trupa pe numele ei The Konrads avea o compnență formată fie din 4 până la chiar 8 membri, George Underwood fiind unul dintre ei. Când David Bowie a abandonat școala tehnică în anul 1963, acesta și-a informat părinții că dorește să facă muzică și să devină un star pop. Mama sa, i-a aranjat imediat pentru a fi angajat ca electrician. Frustrat de către colegii săi de trupă, datorită aspirațiile lor limitate, David Bowie a părăsit trupa The Konrads și a intrat în componența altei trupe, The King Bees. I-a scris noului antreprenor de succes în domeniul mașinelor de spălat, John Bloom, invitându-l să ”faceți pentru noi ceea ce Brian Epstein a făcut pentru The Beatles și a făcut un alt milion” Bloom nu a răspuns acestei oferte de a deveni manager-ul trupei și de ai sponsoriza, dar partenerul editorului foarte cunoscut în perioada aceea, Dick James, pe numele său Leslie Conn, i-a adus primul contract de management. Conn imediat a început și l-a promovat pe David Bowie. Primul single al artistului, ”Liza Jane” compus de către Davie Jones (adică de către el) și alături de trupa The King Bees, dar nu a avut nici un succes comercial. Nesatisfăcut cu repertoriul trupei The King Bees, care încorpora piese de blues de la artiști legendari precum Howlin’ Wolf și Willie Dixon; astfel, David Bowie a părăsit trupa și în mai puțin de o lună a intrat în trupa The Manish Boys, o altă trupă de blues, dar care încorpora și piese de folk și soul. El declara ”Obișnuiam să mă visez Mick Jagger al lor”. A apărut piesa ”I Pity the Fool”, dar nu a avut succes nici aceasta și imediat David Bowie s-a mutat la o altă trupă, The Lower Third, un trio de muzică blues influențată intens de către trupa The Who. Piesa, ”You’ve Got a Habit of Leaving” a avut aceeași soartă ca celelalte piese lansate anterior și astfel s-a terminat și contractul cu Leslie Conn. În acea perioadă, dezamăgit de experiența muzicală, a declarat că va abandona scena pop și se va axa pe studiul mimei la prestigiosul Sadler’s Wells. Dar cu toate astea nu a părăsit definitiv trupa The Lower Third. Noul său manager, Ralph Horton, a instrumentat tranziția pentru a deveni un artist solo, a fost martorul mutării lui Bowie către o altă trupă, The Buzz, creând astfel a cincea piesă fără succes și anume ”Do Anything You Say”. În timpul ce era memmbru al trupei The Buzz, David Bowie a devenit și membru al trupei The Riot Squad; înregistrările lor includ o compoziție personală a lui David Bowie dar și piese ce aparțineau trupei The Velvet Underground, dar care nu au apucat să fie lansate. Ken Pitt a devenit apoi managerul lui David Bowie. Nemulțumit cu numele său de scenă Davy sau Davie Jones, care în anii 1960 crea confuzie cu Davy Jones de la trupa The Monkees, Bowie s-a redenumit, inspirat fiind de către grănicerul american Jim Bowie și a invenției sale, un tip de cuțit. Piesa sa din anul 1967, ”The Laughing Gnome” a fost și aceasta fără succes. Lansat șase luni mai târziu, albumul său de debut sub numele de David Bowie, intitulat chiar David Bowie, reprezenta un amalgam de muzică pop, psychedelic rock și genul muzical intitulat music hall (de altfel reprezenta și o formă de divertisment ce combina atât muzica pop cât și teatrul, comedia, era popular încă de pe vremea perioadei victoriene din 1850 și care a durat până spre finalul anilor ’60) care a avut o asemenea soartă ca și celelalte piese lansate anterior. Acest album fiind singura lansare muzicală a artistului în decurs de doi ani.

1968 – 1971. De la Space Oddity la Hunky Dory

David Bowie l-a întâlnit pe dansatorul și coregraful Lindsey Kemp în anul 1967 și a început să participa la cursurile acesteia de dans la London Dance Centre. A declarat în anul 1972 că întâlnirea lui cu Lindsey Kemp s-a făcut datorită interesului său în imaginea sa. ”Trăia emoțiile sale, a fost o minunată influență. Viața sa de zi cu zi era cea mai teatrală pe care eu am văzut-o vreodată. Era totul ce credeam despre viața boemă și că m-am alăturat circului”. Studiind artele dramatice sub îndrumarea lui Kemp, de la  teatrul avant-garde la mimă și commedia dell’arte și astfel David Bowie a început a crea personaje pentru a se prezenta așa către întreaga lume.

Pe data de 11 Iulie 1969 piesa ”Space Oddity” a fost lansată cu 5 zile înainte de lansarea misiunii Apollo 11 care a ajuns în top 5 în Regatul Unit. Continuând divergențele de la rock and roll la blues prin munca începută cu Mary Farthingale, David Bowie și-a alăturat forțele cu Barrie Jackson, Christina Ostrom și Finningan, pentru a crea un club de muzică folk în serile de duminică la pub-ul Three Tuns din Beckenham High Street.

În noiembrie 1969, și-a lansat al doilea material discografic intitulat tot David Bowie ca și cel din 1967, dar care a fost relansat în anul 1972 de către RCA Records ca Space Oddity, datorită confuziei create. Având versuri filosofice post-hippie cu teme legate de pace, dragoste și moralitate, cu o muzică folk rock acustică, ocazional și piese de hard rock, dar însă nici acest album nu a avut un succes comercial la momentul lansării.

În anul 1970 și-a lansat al treilea material discografic în 1970, intitulat ”The Man Who Sold the World” care conținea ca tematică referințe la schizofrenie, paranoia și deziluzie. Caracterizat ca având un sound de muzică heavy rock creat și cu ajutorul noii sale trupe pentru concerte live a făcut ca acest album să fie o despărțire a lui Bowie de genul muzical folk rock acustic de pe materialul Space Oddity. Ca să fie promovat adecvat, Mercury Records a finanțat o campanie de promovare prin Statele Unite, unde acesta a mers în turneu dintr-o parte și alta a Statelor Unite (atât pe coasta de Vest cât și coasta de Est) între ianuarie și februarie 1971, și a mers pe la radiourile locale și alte instituții media pentru interviuri. În toată această perioadă a turneului său de promovare, David Bowie avea să dezvolte conceptul care s-a transformat mai apoi în personajul Ziggy Stardust: o îmbinare între personalitatea lui Iggy Pop alături de muzica lui Lou Reed, producând astfel ”idolul pop suprem”.

Albumul Hunky Dory din 1971 la găsit pe Tony Visconti, producătorul muzical și bassist-ul lui David Bowie, a fi suplinit în ambele roluri de către Ken Scott și Trevor Bolder. Albumul a readus în prim-plan, doar parțial, reîntoarcerea artistului care crea piesa ”Space Oddity”, prin piesele de pe albumul acesta precum: Kooks, o piesă scrisă pentru fiul său Duncan Zowie Haywood Jones, născut pe data de 30 Mai. Albumul de asemenea explorează tematici mai serioase și îl regăsim aici pe David Bowie facând un omagiu direct influențelor sale prin piese precum, ”Song for Bob Dylan”, ” Andy Warhol” și ”Queen Bitch” o pastișă a trupei Velvet Underground.

Va urma…

De mult nu am mai văzut aceste premii ale muzicii, ba datorită timpului, ba că uitam!
Dar aseară mi-am zis că trebuie să mă uit, că să îmi aduc aminte de vremurile când nu ratam nicio ediţie! Şi aşa am şi făcut.
Da, ştiu toată lumea a scris despre acest evenimen muzical…însă eu vin cu părerile mele personale, de simplu sau nu „specialist” în ale muzicii.
Şi undeva pe la ora 22.00 am deschis TV-ului pe MTV România!
Prima impresie a fost faptul că „mamma mia” ce sală de spectacole/evenimente au olandezii (nici în veci vecilor noi din păcate nu o să avem aşa ceva), ca o paranteză evenimentul s-a desfăşurat în Amsterdam, la Ziggo Dome.
Gazda din acest an al evenimentului, a fost RedFoo de la fosta de acum trupă LMFAO (s-au mă rog nu fostă că membrii ei-RedFoo şi SkyBlu au declarat că doar sunt într-un hiatus nedeterminat). Gazda, a adus atmosfera aceea din piesele sale, de „party-rock” cu mici nebunii vestimentare, comportamentale, etc. Chiar el a declarat că aceasta este cea ma tare petrecere pe care a avut-o de la bar-mitzva sa incoace; nu ştiu cât a fost regie sau cât adevăr, dar puţin de adevăr există – deşi, este urmaşul lui Berry Gordy Jr. cel ce a fondat legendara casă de discuri Motown, se pare că mama sa ar fi evreică…dar asta nu contează aşa de tare.
Pe lângă infrasctructura sălii din Amsterdam au mai fost lucruri care mi-au plăcut – spre exemplu, toată organizarea evenimentului care a fost după mine la superlativ (în comparaţie spre exemplu cu R.M.A.-ul nostru cel de toate zilele): sunet bun, spectacol realizat în cel mai mic detaliu.
Bun, dar să trecem la categorii şi câştigători:
Global Icon Award – câştigător: Eminem
Best Hip-Hop – cîstigător: Eminem
Best Pop – câştigător: One Direction
Best Song – câştigător: Bruno Mars – Locked Out Of Heaven
Best Male – câştigător: Justin Bieber (în detrimentul artiştilor precum: Bruno Mars, Eminem, Justin Timberlake sau Jay-Z. Nu ştiu dacă se poate spune că Bieber este un „male artist” poate un băieţaş ce cântăceşte este mai indicat).
Best Live Act – câştigător: Beyonce
Best New Act – câştigător: Macklemore & Ryan Lewis
Best Video – câştigător: Miley Cyrus – Wrecking Bal.
Apropo de Miley, pe lângă faptul că îmbrăcămintea ei mi s-a părut penibilă (cred că vrea să fie un fel de Lady Gaga 2), a avut o reprezentaţie live după mine chiar bună, cu o voce nu extraordinară dar foarte ok. În schimb la finalul discursului de acceptare al premiului, aceasta a scos frumos din poşeta un joit şi l-a aprins şi a şi început să fumeze, că doar suntem în Amsterdam…interesant moment!
Best Rock – câştigător: Green Day
Best Alternative – câştigător: 30 Seconds To Mars
Best Electronic – câştigător: Avicii
Biggest Fans – câştigător: Tokio Hotel
Best Look – câştigător: Harry Styles
Best Female – câştigător: Katy Perry
Best Push Artist – câştigător: Iggy Azalea
Best World Stage – câştigător: Linkin Park – WS Mexico (difuzat pe data de 26 octombrie).
Şi pe lângă cele relatate mai sus, mi-au plăcut mult reprezentaţiile live ale următorilor artişti/trupe:
– Katy Perry
– The Killers (senzaţionali)
– Bastille (extraordinari)
– Snoop Dogg & 7 Day of Funk, piesa Gin and Juice a sunat mai funk şi mai bine ca niciodată
– Kings of Leon (senzaţional)
– Miley Cyrus
– Bruno Mars
– Eminem, alături de întreaga trupă de live (mereu am crezut şi voi crede că rap-ul cu band sună demenţial), plus un prieten bun al său şi hype-man pentru spectacole live Mr. Porter (care e şi un bun beatmaker/producer, apreciat) şi la platane The Alchemist ca întotdeuna în reprezentaţiile live ale lui Eminem. A cântat Berzerk şi Rap God, şi au fost SENZAŢIONAL interpretate live de data aceasta având şi un sunet mai bun ca la Saturday Night Live.
Mai jos vă las să vedeţi o parte din reprezentaţii şi din discursurile de acceptare a premiilor.


<a href="

„>
<a href="

„>

And the winner is:
<a href="

„>

Cunoscut şi sub numele de glitter rock, glam rock-ul este un stil de muzică rock dar şi pop, care s-a dezvoltat în Marea Britanie la începutul anilor 1970; acest stil de muzică era interpretat de către muzicieni şi cântăreţi ce performau pe scene îmbrăcaţi cu haine ce arătau scandalos, machiaţi şi cu diferite tipuri de tunsori, în mod particular purtau nişte cizme cu platforma înaltă. Costumele sclipitoare şi stilurile ce se regăseau adesea în rândul celor ce performau, erau fie cele ce amintesc de androginitate fie stilul îmbrăcăminţii bărbăteşti la femei şi de altfel au fost în strânsă legătură cu noile opinii din acea perioadă referitoare la rolurile genurilor.

Vârful acestui stil au reprezentat-o mijlocul anilor 1970 prin trupele şi artiştii: T. Rex, David Bowie, Sweet, Roxy Music şi Gary Glitter în Marea Britanie şi în Statele Unite: New York Dolls, Lou Reed şi Jobriath. Declinul acestui stil s-a produs după anul 1976, dar a avut o influenţă majoră pentru alte genuri muzicale ce au apărut sau s-au dezvoltat în acea perioadă, precum: punk, glam metal, New Romantics sau gothic rock şi s-a revitalizat sporadic încă de prin anii 1990.

Caracteristici

Din punct de vedere muzical, glam rock-ul a fost foarte divers, variind de la simplul rock and roll a lui Alvin Stardust la complexitatea muzicii art rock al trupei Roxy Music; şi poate fi privit atât ca un  stil vestimentar cât şi ca un sub-gen muzical.

Din punct de vedere vizual era un mix de diferite stiluri: de la farmecul vestimentar al Hollywood-ului anilor 1930, trecând prin sex-appeal-ul pin-up-ului anilor 1950, vestimentaţia teatrală de cabaret de dinaintea războiului, simbolistica stilului victorian, dar şi teme de science fiction, misticism şi mitologie, dând naştere la haine şi apariţii scandaloase.

Istoric

Acest stil a apărut în Anglia, din genurile psychedelic rock şi art rock, spre sfârşitul anilor 1960 şi poate fi văzut atât ca o extensie a acelor genuri dar şi ca o reacţie împotriva acelei muzici. Originile sale sunt asociate lui Marc Bolan, care a redenumit duo-ul său folk din Tyrannosaurus Rex în T. Rex şi a introdus în creaţia sa muzicală mai multe instrumente electrice la finalul anilor 1960. Momentul de început este apariţia sa la televizor în programul Top of Pops în martie 1971, purtând haine strălucitoare şi din satin, pentru a performa al doilea său hit din Top 10 şi totodată primul său hit ce a atins locul 1 în top, piesa „Hot Love”.

Începând cu sfârşitul anului 1971, deja un star, David Bowie a dezvoltat personajul Ziggy Stardust, încorporând elemente de machiaj profesionist şi mimă în apariţiile sale live. Într-un interviu din 1972, în timp ce alţi artişti care erau descrişi ca fiind artişti de glam rock, deşi realizeau de fapt o altfel de treabă, acesta a afirmat: „cred că glam rock-ul este o cale potrivită de a mă categorisi şi este şi mai frumos că sunt unul dintre liderii acestei mişcări”. Au urmat şi alte trupe şiu artişti ce au urmat exemplul lui David Bowie, cum ar fi: Roxy Music, Sweet, Slade, Mott the Hoople, Mud şi Alvin Stardust. În timp ce era foarte apreciat în topurile din Marea Britanie, totuşi foarte puţini dintre aceşti muzicieni au realizat un impact major asupra muzicii din Statele Unite; David Bowie a fost singura excepţie majoră, el devenind un superstar internaţional şi unul ce a promovat adoptarea acestui stil de către alţi artişti din Statele Unite, precum: Iggy Pop (David Bowie fiindu-i producător şi compozitor al primelor albume solo ale lui Iggy Pop), Lou Reed, New York Dolls şi Jobriath, aceştia fiind cunoscuţi şi sub termenul de artişti de muzică „glitter rock”, un alt termen de a desemna muzica glam rock; aceşti artişti însă foloseau versuri cu un conţinut mai întunecat, mai pesimist, faţă de artiştii din Marea Britanie.

În Marea Britanie termenul de „glitter rock” era folosit în majoritatea timpului pentru a defini varianta extremă a glam-ului creat de către Gary Glitter şi muzicienii săi Glitter Band, care printre altele au reuşit să producă 10 piese în topul britsfanic, între anii 1972 şi 1976. Un al doilea val de artişti de glam rock, îi includ pe: Suzi Quatro, Roy Wood’s Wizzard and Sparks, care au dominat topurile britanice, ca de prin anul 1974 până inclusiv în anul 1976. Suzi Quatro a inspirat la rândul ei grupul de rock format numai din femei, numit The Runaways. Artişti şi trupe deja cunoscute şi existente de ceva vreme în acea perioadă au adoptat şi ele acest stil deşi nu erau principalii reprezentanţi ai acestui stil, precum: Rod Stewart, Elton John, Queen şi pentru scurtă vreme Rolling Stones. Punk rock-ul adesea privit ca o reacţie împotriva glam rock-ului, dar folosind câteva elemente ale acestui gen, incluzând aici: make-up-ul şi realizarea unor cover-uri după piese de glam rock, şi astfel ducând la sfârşirea modei acestui gen undeva pe la finele anului 1976.

Influenţă

Deşi, glam rock-ul a intrat într-un declin al popularităţii, în a doua jumătate al anilor 1970, a fost totuşi o influenţă directă asupra unor asrtişti ce s-au remarcat mai târziu cum ar fi: Kiss şi trupele de glam metal precum: W.A.S.P., Quiet Riot, Twisted Sister şi Motley Crue. A însemnat o influenţă majoră asupra stilului muzical New Romantics din Marea Britanie, precum: Adam Ant şi Flock of Seagulls, iar androgenitatea arătată a fost influenţă pentru artişti precum Bronski Beat, Culture Club şi Frankie Goes to Hollywood. Deasemenea a avut o influenţă la formarea muzicii gothic rock, care era influenţată de machiaje, haine şi sunet din muzica glam rock, dar chiar şi asupra punk rock-ului, care a adoptat anumite elemente din această mişcare muzicală.

Influenţa acestui stil a continuat şi mai târziu cu momente sporadice chiar de revitalizare, şi s-a simţit la artişti precum: Prince şi trupe ca: Placebo, Chainsaw Kittens, Spacehog, Marilyn Manson şi The Darkness

Origini stilistice

  • Art rock
  • Pop rock
  • Psychedelic rock
  • Garage rock
  • Hard rock
  • Rock and Roll
  • Cabaret
  • Avant-garde
  • Science fiction
  • Bubblegum pop

Origini culturale: începutul anilor 1970, în Marea Britanie

Instrumente tipice: chitară, chitară bass, tobe, clape

Forme derivate:

  • Gothic rock
  • New Romantics
  • Synthpop
  • Punk rock
  • Oi!
  • Britpop
  • New Wave Music

Genuri muzicale ce au fuzionat: Glam metal şi Glam punk

 

Zef este o mişcare, o sub-cultură din Africa de Sud, sau mai bine zis o cultură urbană din Africa de Sud.

Originea termenului:

Termenul „zef” este din limba afrikaans (este o limbă din familia limbilor vest-germanice, vorbită în Africa de Sud, Namibia şi cu o mică extindere în Botswana şi Zimbabwe; îşi are originea în dialectele olandeze din secolul 17, vorbite de către coloniştii olandezi ce au venit în Africa de Sud, unde a început să se dezvolte independent de olandeza propriu-zisă), care se traduce în comun.

Se diferenţiază de teremenul australian bogan (suphybcultura din Australia) sau de termenul de chav (subcultura tinerilor din clasa muncitoare din Marea Britanie) pentru că reprezintă un termen pozitiv, diferit de cele două mai sus amintite care sunt considerate ca termene peiorative.

De asemenea nu este un element tipic al clasei sărace, ca în cazul celor două mai sus menţionate, ci mai degrabă o subcultură în mare parte a populaţiei albe din Africa de Sud a clasei de mijloc. Yolandi Visser membră a grupului Die Antwoord a declarat: „Este asociat acest termen cu oamenii care îşi dichisesc maşinile, care poartă aur. Zef este aşa: eşti sărac dar atractiv, eşti sărac dar şi sexy, eşti un om ce are stil”.

Cuvântul „zef” este prescurtarea de la numele maşinii Ford Zephyr, populară între anii 1950-1970. În Africa de Sud aceste maşini erau deţinute de către clasa muncitoare, în special cei din partea urbană de est şi de vest a oraşului Johannesbourg (zone unde se exploata aurul şi bineînţeles erau mine de aur). Conducătorul de zephyr obişnuit deşi din punct de vedere financiar nu era sărac, deci nu o ducea rău în anii 70, era provenit din clasa muncitoare, iar cei din clasele superioare îl denumeau „zef” adică proprietar de zephyr.

Zef music şi cultara zef:

Zef a devenit un termen folosit pe plan internaţional din anul 2010 ca rezultat al muzicii create de către trupa Die Antwoord, care s-au autointitulat ca fiind „zef”. Totodată a devenit şi un stil de muzică, care se cântă atât în limba engleză cât şi în limba afrikaans.

Ninja de la Die Antwoord are o părere optimistică asupra acestui gen muzical. Într-un interviu din ianuarie 2011, a răspuns unei controverse că acest gen reprezintă Africa de Sud. Criticii au sugerat că reprezintă doar populaţia albă a Africii de Sud. El a replicat spunând că rasismul este de domeniul trecutului pentru sud-africani şi observă că, cele două culturi ale albilor cât şi a negrilor s-au unit. „Sfârşitul apartheid-ului a dus nu la o unire armonioasă dar a dus la o singură cultură totuşi, culturi care au fost ţinute la distanţă una de alta” a declarat Ninja. El a pus această controversă pe seama lumii pentru că populaţia Africii de Sud şi-a schimbat percepţia pe când restul lumii nu.

În acelaşi interviu Ninja a afirmat că zef este atât o muzică cât şi o subcultură, iar muzica este comparată cu rolul rap-ului în societate.

Artişti: Die Antwoord şi Jack Parow

Die Antwoord:

Numele trupei vine din limba afrikaans şi înseamnă „Răspunsul”. Este un grup de rap-rave a cărui stil este inspirat din creaţiile fotografice ale lui Roger Ballen şi face parte din sub-cultura Zef. Vocaliştii trupei sunt Ninja şi Yolandi Visser.

Ca stil muzical această trupă combină muzica rave cu rap-ul, descriind această muzică ca fiind zef.

Ninja, a făcut parte din numeroase proiecte de hip-hop înainte de această trupă, fiind în grupuri de hip-hop precum The Original Evergreens, MaxNormal.TV şi din The Constructors Corporation. Ninja, a declarat revistei Rolling Stone, următoarele: „ceea ce am făcut înainte de Die Antwoord, a fost să experimentez, jucându-mă şi încercând diferite tipuri de abordare a muzicii, încercând să descoper die antwoord…” Trupa a observat că jurnaliştii şi criticii, particular în Statele Unite, în mod frecvent îi întrebau dacă personajele create de ei sunt o glumă. Ninja a replicat că da joacă un rol dar nu ca superman, ce trebuie sa îşi ia un costum pentru a deveni superman. Aceştia şi-au descris munca ca fiind un „documentar de ficţiune” şi o „experienţă exagerată” creată pentru a şoca.

Versurile cântecelor acestei trupe sunt scrise şi cântate în limbile afrikaans, xhosa (una dintre limbile oficiale ale Africii de Sud) şi în engleză.

Membrii grupului:

  • Watkin Tudor Jones aka Ninja

  • Anri Du Toit aka Yo-Landi Visser

  • Justin De Nobrega aka DJ Hi-Tek (producătorul muzical al grupului)

  • DJ Vuilgeboost (DJ-ul de concerte)

Trupa s-a format în 2008. Albumul lor de debut $O$ lansat în 2009 a fost pus la dispoziţie pe site-ul lor la download gratuit. Albumul îi are ca invitatţi pe rapperii Garlic Brown aka Knoffel Bruin, Scallywag, Isaac Mutant, Jack Parow şi Jaak Paarl aka Jaak. Coperta albumului a fost realizată de către fotograful Clayton James Cubitt. În 2009 regizorul Rob Malpage alături de Ninja au realizat un videoclip la piesa „Enter the Ninja” În videoclip apare artistul plastic şi DJ din Cape Town, Leon Botha (cunoscut ca cel mai longeviv om ce a trăit cu boala progeria, a murit la 26 de ani). Videoclipul a primit milioane de vizualizări online, făcând ca aceştia să-şi mute server-ul site-ului lor în Statele Unite, datorită traficului mărit. Single-ul „Evil Boy”, produs de către Diplo, conţine un vers scris şi interpretat de rapperul în limba xhosa, Wanga în limba sa nativă, care a respins tradiţia Xhosa la trecerea dintre a fi un băiat şi a fi un bărbat matur, aceea a circumciziei, alegând să nu fie circumcis deci transformându-l astfel într-un „băiat rău”; videoclipul a atins peste 10 milioane de vizualizări până la 20 octombrie 2012.

Datorită succesului videoclipului, grupul a semnat un contract cu casa de discuri Interscope. În aprilie 2010 aceştia au avut primul lor concert internaţional la Coachella Music Festival, în faţa a 40000 de persoane. Apoi s-a relansat albumul şi pe piaţa internaţională şi aceştia au concertat pentru a susţine promovarea acestui album. În 2011 au concertat în cadrul seriilor de festivaluri Big Day Out în Noua Zeelandă şi în Australia, împărţind scena şi spectacolele cu biletele toate vândute cu M.I.A. La sfârşitul anului 2010, aceştia au câştigat premiul „Cel mai bun videoclip al anului 2010” dat de Myspace, pentru videoclipul „Enter the Ninja”.

În noiembrie 2011, Die Antwoord a părăsit casa de discuri Interscope Records, datorită unei dispute privind următorul lor album şi datorită single-ului de debut de pe acest album nou, „Fok Julle Naaiers”. Visser a explicat într-un interviu că Interscope: „ne-a împins în a deveni mai comerciali pentru a putea face mai mulţi bani”. „Dacă faci piese pe care alţii le plac, trupa ta va fi mereu o trupă de rahat. Întotdeuna trebuie să faci ceea ce ţie îţi place. Dacă iese ceva bun, este un miracol, dar asta s-a întâmplat cu Die Antwoord”. Eu şi-au format propria casă de discuri independentă, numită Zef Recordz şi au lansat albumul Ten$ion în 2012. Lansarea acestui album a fost în asociere cu Good Smile Company (o companie japoneză ce produce jucăriile Die Antwoord) şi cu casa de discuri Downtown Records, care se ocupă de marketing şi de distribuirea albumului în toată lumea. Pe 31 iulie 2012 au lansat un alt single, intitulat „XP€N$IV $H1T”.

În 2014 aceştia vor lansa cel de-al 3-lea material discografic numit Donker Mag.

 

Este un gen muzical care a apărut la începutul anilor 2000 din hip-hop-ul sudic şi muzica crunk. În timp ce sunetul său caracteristic şi influenţele sale muzicale, au suferit numeroase dezvoltări de la începuturi şi până azi; această muzică se poate caracteriza prin: sub-bass continuu, tobe mici cu un sunet dur, scratching, folosirea în mod constant a Roland TR-808 Rhythm Composer (primul instrument electronic de a crea tobe şi percuţie), elemente de sintetizatoare în mai multe straturi, sampler-uri repetitive şi sunete de cinei rapide.

Iniţial un gen de muzică underground, muzica trap a fost expusă publicului larg în anul 2003 după succesul unor albume ce se confundă cu acest gen, cum ar fi: Trap Muzik a lui T.I. şi Let‘s Get It: Thug Motivation 101 a lui Young Jeezy. În 2010, muzica trap a experimentat un nou succes prin lansarea unor artişti precum: Waka Flocka Flame, Rick Ross şi Gucci Mane.

În 2012, o nouă mişcare a producătorilor de muzică electronică şi DJ-ilor a apărut, astfel aceştia încorporând în muzica ce o creau elemnte ale muzicii trap. Acest lucru a făcut ca popularitatea acestui gen să se extindă printre fanii muzicilor electronice. Numeroase piese apărute au făcut ca in a doua jumătate a anului 2012 să crească popularitatea genului şi să rezulte un impact major în lumea muzicii dance.

Istoric.

  1. Anii 2000 – Începturile şi originea genului: termenul de trap music îşi are originea în partea de sud a Statelor Unite şi a locurilor din acea parte, unde cartierele periculoase ale oraselor sunt numite „the trap” = capcana. Conform lui DJ Scream, „dacă eşti în aşa-zis-ul the trap, vei fi împuşcat, lumea va veni la tine să te prindă…este chiar aşa…eşti prins în capcană”. Această muzică s-a născut la începutul anului 2000 pe scena muzicii hip-hop din sud. Producţia muzicală era inspirată in cea mai mare parte din muzica hip-hop sudică şi din muzica crunk, iar versurile acopereau teme despre viaţa în „capcană”, vânzarea drogurilor şi lupta pentru succes. Materialele trupei Three 6 Mafia (în special al rapper-ului afiliat acestui grup, Project Pat) şi ale trupei UGK sunt considerate ca fiind inspiraţie pentru materialele de muzică trap de la începuturi. În anul 2003, acest gen muzical a început să fie expus publicului larg datorită succesului unor albume şi piese ce au fost lansate atunci. Al doilea album a lui T.I. numit Trap Muzik, a avut un succes comercial major pe piaţa muzicală, vânzând peste 2,1 milioane de copii şi primind o recenzie favorabilă. Piesa principală de pe album, 24‘s, a făcut parte din muzica jocului Need For Speed: Underground. Pe data de 20 februarie 2013 site-ul allhiphop.com a poziţionat albumul acesta pe locul 5 în topul celor mai bune albume din toate timpurile ale hip-hop-ului din sud. Albumul lui Young Jeezy, Let‘s Get It: Thug Motivation 101, a debutat pe locul 2 în binecunoscutul top al vânzarilor de albume din Statele Unite, Billboard 200, cu 172000 de copii vândute în prima săptămână de la lansare şi mai târziu a fost certificat cu platină de către RIAA pentru ca a reuşit să vândă peste 1 milion de copii. Printre primii producătorii de muzică trap pură sunt: Drumma Boy, Shawty Redd, Zaytoven şi DJ Toomp. Din anul 2007, artiştii casei de discuri 1017 Brick Squad: Gucci Mane, OJ Da Juiceman şi Waka Flocka Flame au lansat numeroase mixtape-uri ce puteau fi luate gratis, în cadrul genului care au devenit de o popularitate virală.

  2. 2010 – prezent: în anii ce au precedat popularitatea iniţială a genului, majoritatea prezenţei către publicul larg al acestei muzici a devenit nevăzută până în anul 2010 când Waka Flocka Flame a lansat albumul de debut Flockaveli. Versurile sale ignorante, simple şi despre petrece precum şi producţia muzicală simplă dar puternică, a apelat un grup larg de ascultători. A debutat pe locul 6 în Billboard 200 şi a primit recenzii pozitive de la critici, care au complimentat intensitatea muzicală a cestui album. În anul 2012, revista Complex a declarat albumul ca fiind unul din cele 25 de albume clasice ale ultimei decade. Producătorul Lex Luger, care a compus 11 piese din cele 17 de pe albumul mai sus menţionat, a devenit foarte popular şi astfel a reuşit să producă peste 260 de piese între anii 2010 şi 2011, incluzând aici unele dintre cele mai bune piese ce au fost pe poziţii fruntaşe în topurile muzicale: B.M.F. (Blowin‘ Money Fast)şi MC Hammer ale lui Rick Ross, See Me Now al lui Kanye West, H*A*M al lui Jay-Z & Kanye West şi That Way al grupului Maybach Music Group. Marca sunetului compus de Lex Luger a devenit un punct de reper pentru hip-hop-ul sudic şi trap şi este creditat adesea ca fiind cel ce a popularizat sunetul modern al muzicii trap. Încă din 2011 un număr însemnat de alţi producători au devenit populari, printre ei fiind: 808 Mafia, Southside, Sonny Digital şi Zoung Chop. Unii dintre producători şi-au mărit aria de producţie muzicală şi către alte genuri muzicale cum ar fi R&B – Mike WiLL Made It şi muzică electronică – AraabMuzik.

În 2012, piesele de trap lansate de rapperi, cum ar fi Chief Keef şi Future au devenit foarte populare. Piesele lui Chief Keef, „I Don’t Like” şi „Love Sosa” au primit peste 30 de milioane vizualizări pe YouTube, fiecare. Piesa „I Don’t Like” l-a inspirat pe producătorul şi rapper-ul Kanye West să relizeze un remix a acestei piese şi să-l includă pe compilaţia membrilor casei sale de discuri GOOD Music, Cruel Summer.

Jurnalistul revistei GQ, Stelios Phili, a numit muzica trap ca fiind sunetul hip-hop-ului în 2012.

Dezvoltarea electronică:

În 2012, noi stiluri şi dezvoltări ale muzicii eletronice care încorporau elemente ale muzicii trap, cum ar fi: „acid trap,” „trap-ah-ton,” şi „trapstep” au început să fie populare. Majoritatea acestor sub-genuri combină tobele caracteristice muzicii trap cu sunetele de syntetizatoare ale muzicilor de dans electronice, creându-se un sunet agresiv. Producători ai muzicii electronice, cum ar fi Diplo, TNGHT, Baauer şi Flosstradamus au mărit popularitatea a acestei dezvoltări a muzicii trap prin a aduce către acest gen fanii muzicilor electronice.

Etichetat ca „noul dubstep”, trap music continuă să-şi mărească popularitatea. Iniţial numit simplu „trap” de către fani şi producători, acest fapt a dus la a crea o confuzie pentru că era folosit pentru a descrie atât muzica electronică cât şi cea a rapperilor. În schimb la ora actuală acest termen se referă la două tipuri de muzică, atât o formă de muzică rap cât şi una de muzică dance.

În 2013, un clip făcut de un fan al unei piese al producătorului de trap Baauer, „Harlem Shake” a devenit un adevărat viral pe internet, făcând ca această piesă să fie prima piesă de trap care ajunge să se claseze pe locul 1 al topului Billboard Hot 100. Cinci producători de muzică eletronică de dans au fost chemaţi să performeze la festivalul din 2013, Ultra Music Festival – Carnage, UZ, DJ Craze, Baauer şi Flosstradamus.

Numit şi „chill out”, „chill” sau „downbeat”, acest gen muzical este un tip de muzică electronică care se aseamănă cu muzica ambientală, dar diferă totuşi pentru că muzica este însoţită de un anumit ritm. Atât tempo-ul, cât şi modele de tobe ale fiecărei compoziţii muzicale ale acestui gen pot varia de la o piesă la alta.

Câteodată ritmul poate fi simplu, iar în alte cazuri ritmurile pot fi mai complicate dar în mod normal nu aşa de intense ca în cazul altor genuri muzicale electronice, precum: trance sau house. Tempo-ul este adesea mai lent decât ale altor genuri muzicale electronice.

Adesea numele de chill-out music este folosit pentru a se referi la acest tip de muzică, dar acest termen este unul generic pentru genurile muzicale care oferă această senzaţie de relaxare.

Datorită senzaţiei de relaxare şi adesea senzaţiei senzuale sau romantice pe care o generează acest gen de muzică este folosit în mare parte ca muzică de fundal în cafenele şi unele restaurante şi în încăperile de relaxare ale cluburilor.

Istoric:

Anul 1990 a adus un val de melodii lente ce erau ascultate în încăperile dedicate relaxării din cadrul cluburilor unde aveau loc evenimente, concerte de muzică electronică.

Downtempo a apărut în zona petrecerilro şi cluburilor din Ibiza, când DJ-ii şi promoterii au început să pună ritmuri electronice mai lente spre dimineaţă. La sfârşitul anilor 1980, muzica trip-hop a apărut în Bristol, care combina elemente ale muzicii hip-hop, întreruperi de ritm ca în drum and bass şi atmosfere ambientale, la un ritm lent. La finalul anului 1990 au apărut mai multe piese instrumentale ce conţiteanu mai multă melodicitate şi încorporau mai multe sunete acustice alături de cele electronice astfel dezvoltându-se şi mai mult acest gen.

La sfârşitul anului 1990, duo-ul Kruder & Dorfmeister au popularizat stilul, prin a remixa unele piese pop, hip-hop şi drum and bass şi mixându-le cu muzica soul jazz din anii ’70.

Steve Coby şi Dave McSherry, producând muzică sub numele de Fila Brazillia au lansat multe materiale discografice de downtempo, ambient techno şi electronica care au propulsat şi mai mult acest gen muzical.

În acest timp producătorii din Washington, Eric Hilton şi Rob Garza, cunoscuţi ca Thievery Corporation, au introdus sunetele muzicilor din Brazilia în special ale muzicii create de Antonio Carlos Jobim şi au îmbogăţit şi mai mult genul încorpărând şi elemente ale muzicii din Jamaica, adică reggae şi dub.

Origini stilistice:

  • muzica electronică

  • jazz

  • funk

  • muzica ambientală

  • dub

  • hip-hop

  • chillout

  • groove music

Origini culturale: începutul anilor 1990 în Marea Britanie

Instrumente tipice:

  • sintetizatoare

  • programe de creat muzică

  • sampler-urile

  • ocazional folosirea instrumentelor precum: chitară, bass, tobe, clape, orgă, percuţie, instrumente de suflat, saxofon, instrumente cu corzi, flaut, rhodes (pian electro-mecanic)

Forma derivată a acestui gen muzical – Trip hop-ul!