În portugheză înseamnă: destin, soartă, astfel Fado este un gen muzical care îşi are originile în anii 1820 în Portugalia, dar probabil cu origini şi mai îndepărtate!
Eruditul şi istoricul acestui gen muzical, Rui Vieira Nery, declara: ‘‘unica informaţie reală asupra istoriei fado, a fost transmiterea orală si astfel, aceasta îşi are originea în anii 1820 şi 1830. Dar, acea informaţie a fost frecvent modificată în urma procesului de transmitere de la generaţie la generaţie şi a ajuns în forma sa de azi!’’
În popor, fado este o formă de muzică caracterizată de versuri şi melodii triste, în permaneţă se cântă despre mare sau despre viaţa celor săraci. Totuşi, în realitate, muzica aceasta este o formă de melodie simplă care poate fi despre orice, dar care trebuie să urmeze o anumită structură. Muzica este legată în mod uzual cu portughezul cuvânt saudade care simbolizează sentimentul pierderii (o pierdere permanentă, ireparabilă şi bineînţeles dauna permanentă pe care această pierdere o face în viaţă).
Printre cei mai cunoscuţi artişti ai genului se numără: Amália Rodrigues, Carlos do Carmo, Mariza, Mafalda Arnauth şi Cristina Branco.
La data de 27 noiembrie 2011, genul musical Fado a fost înscris în Lista Intangibilă a Moştenirii Culturale de către UNESCO!
Etimologie – cuvântul Fado vine din cuvântul latin fatum, din care şi cuvântul fate adică soartă din engleză îşi trage originea. Cuvântul est legat de genul musical cu acelaşi nume, şi deşi ambele semnificaţii sunt aproximativ la fel în aceste limbi, vorbitorii de portugheză rar utilizează cuvântul fado atunci când se referă la destin sau soartă.
Istorie – Fado a apărut doar dupa anul 1830 în Lisabona. A fost introdusă în districtele portuare cum ar fi: Alfama, Mouraria şi Bairro Alto. Sunt multe teorii despre originea acestei muzici. Unele îşi au originea sau influenţa în „cantigas de amigo” (cântece de prieteni) din Evul Mediu, sau cântece maure, sau chiar din ritmurile afro-braziliene. Încă de atunci a fost un contact între Portugalia li coloniile sale, în particular cu Brazilia (între anii 1804 şi 1822, curtea regală portugheză îşi avea sediul în Rio de Janeiro încă de când regale a fugit din Portugalia datorită invaziei lui Napoleon) şi nu este chiar straniu faptul că muzica aceasta are unele rădăcini din dansurile sclavilor afro-brazilieni şi din cântecele spaniole şi portugheze, cum ar fi: Fandango, Semba, Lundu şi Modinha; şi pe de altă parte aceste genuri de bază sunt de altfel şi rădăcinile muzicii Samba.
Ca o consecinţă, fado a fost iniţial un gen muzical foarte ritmat şi dansabil. Interpreţii de fado de la mijlocul secolului 19, erau în principal din clasele urbane muncitoreşti sau din rândul marinarilor, care nu numai că interpretau piese, ci şi dansau această muzică.
În timpul celei de a doua jumătăţi a secolului 19, ritmurile africane devin mai puţin importante, iar interpreţii devin mai mult cântăreţi. Fado era în mod general cântat de către o singură persoană care era numită fadista, şi acompaniată de către muzicieni ce cântau la chitară portugheză şi la chitară clasică.
Cea mai cunoscută fadista a secolului 19, a fost Maria Severa. Mai recent, Amália Rodrigues, cunoscută ca „Rainha do Fado” („Regina muzicii fado”) a fost artista care a influenţat cel mai mult popularizarea şi chiar a popularizat această muzică în intreaga lume.
Interpretările muzicale ale genului de azi conţin ca acompaniament un cvartet de strune (cvartet de corzi) sau chiar de către o orchestră întreagă.
Stilurile muzicii fado – există două stiluri a muzicii fado, în principal numite după oraşele Lisabona şi Coimbra. Stilul din Lisabona este mai popular, în timp ce stilul Coimbra este stilul mai classic. Fado-ul modern este popular în Portugalia şi a adus în prim-planul muzicii internaţionale, mulţi muzicieni cunoscuţi. Conform tradiţiei, pentru a aplauda fado în Lisabona baţi din palme, în timp ce în Coimbra cineva tuşeşte ca şi cum şi-ar drege vocea.

Anunțuri