Jamesetta Hawkins, pe numele său adevărat, a fost o cântăreţă ce a reuşit să cuprindă în carieră o varietate însemnată de genuri muzicale: blues, rhythm and blues, rock and roll, soul, gospel şi jazz.
Începându-şi cariera la mijlocul anilor 1950, aceasta şi-a câştigat faima cu hitu-uri precum: Dance With Me, Henry (Roll With Me, Henry), At Last, Tell Mama şi I’d Rather Go Blind. Jamesetta a avut de înfruntat mai multe probleme personale de-a lungul carierei, incluzând aici depedenţa de droguri, înainte de a avea o reîntoarcere în forţa în lumea muzicală la finalul anilor 1980, cu albumul The Seven Year Itch.
James este privită ca interpreta ce a reuşit prima să facă o punte de legătură între rhythm and blues şi rock and roll şi este câştigătoarea a 6 premii Grammy şi a 17 premii Blues Music Awards. A fost introdusă în binecunoscutul Rock & Roll Hall of Fame în 1993, în Blues Hall of Fame în 2001 şi în Grammy Hall of Fame în doi ani, atât în 1999 cât şi în 2008. Binecunoscuta revistă Rolling Stones, a poziţionat-o pe artistă pe locul 22 în topul lor 100 Cei mai buni cântăreţi ai tuturor timpurilor şi pe locul 62 în topul 100 cei mai buni artişti.
Prima parte a vieţii şi carierei 1938 – 1959: s-a născut în Los Angeles, California pe data de 25 ianuarie 1938, mama ei Dorothy Hawkins, avea pe atunci doar 14 ani. Tatăl ei nu a fost identificat niciodată dar s-ar fi bănuit că ar fi fost alb (caucazian). Cântăreaţa chiar a speculat că tatăl ei era jucătorul de biliard Rudolf „Minnesota Fats” Wanderone şi chiar l-a întâlnit în anul 1987. Datorită faptului că mama sa era mai mereu absentă, James a crescut cu o serie de îngrijitoare sau îngrijitori, mai notabili fiind Sarge şi Mama Lu; James o numea pe mama sa ‘‘Doamna misterioasă’’
James a primti prima instrucţie vocală profesionistă la vârsta de 5 ani de la James Earle Hines, director muzical al corului Ecouri din Eden, la Biserica Baptistă Sf. Paul. Devenise o cântăreaţă popolară în cadrul bisericii şi de aceea Sarge a încercat să pună presiune pe biserică, ca aceasta sa o plătească pentru cântările ei, dar biserica a refuzat. În timpul partidelor de poker şi a beţiilor pe care le facea Sarge acasă, o trezea pe micuţa James foarte de dimineaţă şi o forţa prin bătăi să cânte prietenilor săi. Datorită acestor traume, ea a avut o repulsie îndelungată în viaţa sa, în a cânta la cerere.
În 1950 Mama Lu moare şi astfel artista şi mama sa se mută în districtul Fillmore în San Francisco. Peste puţin timp, ea începe să asculte genul muzical doo-woop şi se inspiră astfel să formeze un grup, numit The Creolettes (datorită membrelor grupului care aveau tenul deschis). La vârsta de 14 ani, fetele îl întâlnesc pe muzicianul Johhny Otis. Acesta le i-a sub aripa sa şi le ajută să semneze cu casa de discuri Modern Records, schimbându-le denumirea din The Creolettes în The Peaches şi îî schimbă numele artistei din Jamesetta în Etta James. Acest lucru duce la înregistrarea unei piese, numită iniţial Roll With Me, Henry, în anul 1954, la care cântăreaţa îi este permis să fie co-autoare, dar piesa este redenumită în Dance With Me, Henry pentru a nu fi cenzurată şi în luna februarie a aceluiaşi an piesa intră pe primul loc în topul Hot Rhythm & Blues Tracks şi o dată cu acest success, fetele sunt invitate de a cânta în deschiderea turneului naţional a lui Little Richard. După ce a părăsit grupul, James a mai avut un alt hit R&B cu piesa Good Rockin’ Daddy, dar de cele mai multe ori s-a chinuit să aducă în prim-plan şi alte piese de top, nereuşind.
După ce contractul ei cu Modern Records a expirat în 1960, aceasta a decis să semneze cu casa de discuri a lui Leonard Chess, Chess Records şi la scurt timp după aceasta, a început să aibe o relaţie cu solistul Harvey Fuqua, fondatorul grupului de doo-woop, The Moonglows. Bobby Murray, supranumit Taters, a mers în turnee cu Etta James timp de 20 de ani. El a scris că atunci când avea 16 ani, artista a avut o relaţie cu B.B. King. Etta James a crezut că hit-ul lui B.B. King, „Sweet Sixteen” era adresat ei!
A doua parte a carierei (1960 – 1978): James a început să înregistreze pentru casa de discuri Argo, subsidiară Chess Records şi primele piese devenite hituri, au fost în duet cu solistul Fuqua, incluzând: „If I Can’t Have You” şi „Spoonful”. Prima sa piesă solo, devenită hit, era o piesă de doo-woop stilizată, „All I Could Do Was Cry”, ce a ocupat locul doi în topul de muzică R&B. Leonard Chess o imagina pe James ca pe o artistă ce cânta balade clasice care putea să se ridice la cele mai înalte poziţii ale topurilor şi în scurt timp în muzica ei, acesta introducând viori şi alte instrumente cu corzi. Prima baladă înregistrată, de acest tip, a fost „My Dearest Darling”, care a urcat în top 5 piese R&B. James a cântat şi ca backing-vocal în cadrul piesei lui Chuck Berry, „Back in the USA”.
Albumul său de debut At Last!, a fost lansat spre sfârşitul anului 1960 şi a fost catalogat ca un album de referinţă în istoria muzicii dar şi al artistei, deoarece acesta cuprindea piese în diferite genuri muzicale: piese de jazz, piese de blues, de doo-woop şi de rhythm&blues. Albumul cuprindea şi viitorul hit „I Just Want to Make Love to You” dar şi hit-ul „A Sunday Kind of Love”. La începutul anului 1961, James a lansat melodia care a devenit cântecul emblemă al întregii cariere a acesteia, piesa At Last, care a ajuns pe locul doi în topul Rhythm&Blues şi pe locul 47 în topul Billboard Hot 100. Deşi, piesa nu a avut un success răsunător, aceasta încorpora în compoziţia sa instrumente cu corzi, ceea ce a însemnat stilul pe care avea să-l pună în prim-plan la majoritatea pieselor ce urmau; a lansat apoi şi o a doua piesă, care la fel încorpora instrumente cu corzi.
Spre finalul aceluiaşi an, James a lansat al doilea album al său The Second Time Around; acest album urmând aceaşi direcţie ca albumul precedent, acoperind multe elemente standard de jazz şi pop şi folosind instrumente cu corzi pe majoritatea pieselor; de pe acest album se remarcă două hit-uri: „The Fool That I Am” şi „Don’t Cry Baby”. James a început să pună elemente de muzică gospel în piesele sale în următorul an când a lansat piesa „Something’s Got a Hold on Me”, care a ajuns pe locul 4 în topul Rhythm&Blues şi a fost şi pe locul 40 în topul de muzică pop. A urmat după acest success, o altă piesă „Stop the Wedding”, care a ocupat locul 6 în topul Rhythm&Blues şi care deasemenea avea elemente de gospel. În anul 1963, a mai avut un alt hit mare cu piesa „Pushover” şi a lansat albumul live Etta James Rocks the House. După o perioadă de izolare pe plan muzical, James revine abia în 1967, cu piese mai ritmate de Rhythm&Blues, înregistrate în legendarul studio Fame Studios din Muscle Shoals, Alabama; hit-ul de revenire pe prima scenă muzicală este „Tell Mama”, care a fost co-scris de către Clarence Carter (muzician şi cântăreţ de soul) şi care a ajuns pe locul 10 în topul Rhythm&Blues şi pe locul 23 în topul de muzică pop. Un album cu acelaşi nume a fost lansat în acelaşi an şi care includea un cover realizat la piesa „Security” a lui Otis Redding. Pe partea a doua a albumului era piesa „I’d Rather Go Blind” care a devenit o piesă blues clasică pe deplin şi pe care mulţi artişti au preluat-o şi cântat-o. În autobiografia sa, aceasta relatează că această piesă a auzit-o fredonată de către prietenul său Ellington „Fugi” Jordan, când l-a vizitat în închisoare; a scris restul piesei alături de Jordan dar şi-a încredinţat drepturile de autor din motivul taxei de drept de autor, partenerului său din acea perioadă Billy Foster. Datorită acestui success a început să aibe mai multe concerte, multe dintre ele erau concerte la cerere, dar cu toate acestea nu a mai avut acelaşi succes pe plan musical ca la mijlocul anilor 1960. A continuat să se mai claseze în Top 40 Rhythm&Blues, la începutul anilor 1970 cu piese ca „Losers Weepers” (1970) şi „I Found a Love” (1972). James s-a aventurat în a cânta piese rock şi funk prin lansarea albumului ce-i poartă numele, în anul 1973, cu producţie muzicală de la producătorul de muzică rock Gabriel Mekler, care lucrase cu formaţia Steppenwolf şi Janis Joplin, care i-a admirat piesa „Tell Mama” şi i-a cântat-o în concert. Albumul, cunoscut ca un mix de multe genuri muzicale, a fost nominalizat pentru un premiu Grammy. Însă, albumul nu a dat niciun hit important şi nici următorul album Out On the Street Again din 1974, deşi şi acesta ca şi albumul Etta James, au fost bine primite de către criticii muzicali.
James a continuat să înregistreze pentru casa de discuri Chess Records, lansând încă două albume în 1978, Etta Is Betta Than Evah şi Deep in the Night, care au adus mai multe elemente muzicale din rock în repertoriul său. În acelaşi an, James a cântat în deschidere la legendara trupă rock The Rolling Stones şi a cântat la Festivalul de Jazz din Montreal. Urmând acestui success, totuşi, James a părăsit casa de discuri Chess Records şi nu a mai înregistrat piese şi albume pentru încă 10 ani, deoarece aceasta se lupta cu dependeţa de droguri şi cu alcoolismul pe o bună parte a decadei respective.
Perioada 1988 – 2012 a carierei: deşi a continuat să concerteze, s-au auzit puţine lucruri însemnate despre Etta James, până în anul 1987 când a apărut pe piesa lui Chuck Berry, „Rock & Roll Music” din cadrul documentarului „Hail! Hail! Rock ‘n’ Roll” al marelui artist. În 1989, James a semnat cu casa de discuri Island Records şi a lansat albumul Seven Year Itch. Albumul a fost produs de către Barry Beckett; apoi un al doilea album, produs deasemenea de cel menţionat anterior, Stickin’ to My Guns.
În 1992, James a lansat albumul The Right Time şi în următorul an, aceasta a fost introdusă în binecunoscutul Rock & Roll Hall of Fame; apoi tot în acelaşi an 1993 a realizat un album tribute lui Billie Holiday, Mystery Lady: Songs of Billie Holiday, acest album a însemnat un trend pentru muzica ei, deorece v-a încorpora mai multe elemente de jazz. Albumul a câştigat primul ei Grammy pentru Cea mai bună reprezentaţie vocală de jazz în anul 1994. În 1995, a lansat autobiografia A Rage to Survive şi albumul Time After Time.
În anul 2000, aceasta a lansat albumul Matriarch of the Blues, prin care a revenit la stilul ce a consacrat-o, adică Rhythm&Blues; iar prestigioasa revistă Rolling Stones a declarat: „este cea mai solidă reîntoarcere la origini, şi că aceasta şi-a recâştigat tronul şi chiar sfidează pe fiecare care încearcă să o dea jos de pe el”.
În 2001, Etta James a fost introdusă în galeria de prestigiu a blues-ului, Blues Hall of Fame şi în cea a Rockabilly Hall of Fame, pentru că aceasta a contribuit la dezvoltarea atât a genului muzical rock&roll, cât şi a genului rockabilly. În 2003, a primit Premiul pentru întreaga carieră la Grammy şi în 2004 a lansat un album Blue Gardenia, în care aceasta revine la jazz. Albumul final înregistrat la casa de discuri Private Music, Let’s Roll, i-a adus în anul 2005 un alt premiu Grammy, Cel mai bun album contemporan de muzică blues.
În aprilie 2009 a avut ultima apariţie televizată la emisiunea Dancing with the Stars, iar în mai acelaşi an a primti premiul Artista de Soul/Blues al Anului de la Blues Foundation, aceasta câştigând acest premiu de 9 ori în carieră. James a continuat să concerteze, dar în 2010 şi-a anulat concertele datorită sănătăţii sale precare; s-a dezvăluit că suferă de demenţă şi de leucemie.
În noiembrie 2011, James şi-a lansat ultimul album al carierei sale The Dreamer, care a fost foarte bine primit de către criticii de specialitate.
Pe data de 8 ianuarie 2012, marea s-a contribuţie asupra muzicii a reieşit la iveală încă o dată, când piesa house Levels a DJ-ului/producător suedez Avicii a ajuns pe locul întâi în topul Beatport. Piesa folosită de DJ, pentru sample, este „Something’s Got a Hold on Me” care a mai fost folosită şi pentru megahit-ul lui Flo Rida, Good Feeling.
Stil şi influenţă: stilul muzical al Ettei James s-a schimbat pe parcursul întregii sale cariere. Când a început să înregistreze, la mijlocul anilor 1950, aceasta a fost catalogată ca o cântăreaţă în genurile Rhythm&Blues şi doo-woop. După ce a semnat cu casa de discuri Chess Records în 1960, James a cântat piese pop-tradiţionale, realizând cover-uri după piese clasice de jazz şi pop, pe albumul ei de debut. Vocea ei, s-a făcut mai gravă ducând la abordarea de către aceasta a genurilor muzicale funk şi jazz.
Etta James a fost privită ca unul din cei mai neglijaţi muzicieni de Blues şi Rhythm&Blues din istoria muzicii americane. Nu a fost decât la începutul anilor 1990, când James a început să primească premii însemnate din partea industriei muzicale, de la Grammy şi de la Blues Foundation şi a început să fie recunoscută ca un mare muzician. În 2011, James a fost votată unul dintre Cei mai buni 11 cântăreţi de pe planetă distincţie dată de către vizoalizatorii site-ului multimedia Btoe, fondat de Colin Larkin, creatorul Enciclopedia Muzicii Pop. Actualemente, Etta James este privită ca cea care a reuşit să realizeze o punte de legătură între rhythm&blues şi rock and roll. James a influenţat de-a lungul timpului şi alţi cântăreţi şi muzicieni: Diana Ross, Christina Aguilera, Janis Joplin, Bonnie Raitt, Shemekia Copeland, Haylay Williams de la Paramore, trupa The Rolling Stones, Rod Stewart, Elkie Brooks, Amy Winehouse, Paloma Faith, Joss Stone şi Adele.
Boala şi moartea sa: James a fost spitalizată în ianuarie 2010, pentru a trata o infecţie cauzată de MRSA, o bacterie care este rezistentă la majoritatea tratamentelor cu antibiotice. În timpul spitalizării sale, fiul său Donto, a dezvăluit că Etta James, a fost diagnosticată cu Alzheimer în 2008.
A fost diagnosticată cu leucemie la începutul anului 2011; boala devenind în fază terminală, aceasta se stinge din viaţă pe data de 12 ianuarie 2012, la doar 5 zile înainte ca ea să împlinească 74 de ani, la Spitalul Comunităţii Riverside din Riverside, Califoarnia.
Ceremonia de înmormântare a fost prezidată de către binecunoscutul Reverend Al Sharpton (pastor baptist renumit în Statele Unite, activist al drepturilor civice şi prezentator radio şi TV), care s-a ţinut în Gardena, California, la opt zile de la moartea sa. Cântăreţii Stevie Wonder şi Christina Aguilera, au oferit fiecare un tribut muzical.
A murit la exact 3 zile după Johnny Otis, omul care a descoperit-o în anul 1950.
Premii: din 1989, James a primit peste 30 de premii de la 8 organizaţii diferite, incluzând aici: Rock and Roll Hall of Fame and Museum şi National Academy of Recording Arts and Sciences, care organizează premiile Grammy. În 1989, noua formată Rhythm and Blues Foundation, a inclus-o pe James ca fiind prima artistă premiată de către aceştia, premiul fiind pentru „îndelungata contribuţie a dezvoltării muzicii Rhythm&Blues”. În 1990, a primit premiul de la organizaţia NAACP Image, care este dat pentru „remarcabile performanţe şi realizări a oamenilor de culoare în arte”; acest premiu l-a preţuit cel mai mult pentru că zicea ea „este venit de la oamenii mei”. În 1993 – Rock and Roll Hall of Fame, în 2001 – Rockabilly Hall of Fame, în 2003 – Camera de Comerţ a Hollywood, Hollywood Walk of Fame, i-a realizat o stea pe celebrul bulevard la numărul 7080 şi de la Broadcast Music, Inc. (BMI), Premiul pentru realizări în întreaga carieră şi în 2006 – Premiul Billboard pentru Fondatorii muzicii Rhythm&Blues.
Premii Grammy: aceste premii prestigioase la nivel mondial, sunt date anual de către organizaţia National Academy of Recording Arts and Sciences. James a primit 6 astfel de premii. Primul premiu a fost în 1994, când a fost premiată: Cea mai bună reprezentaţie vocală de jazz pentru albumul Mystery Lady, care este de fapt un album tribut cu piese a lui Billie Holiday. Alte două albume au primit premii, Let’s Roll (Cel mai bun album de blues contemporan) în 2003 şi albumul Blues to the Bone (Cel mai bun album de blues tradiţional) în 2004. Altor două piese vechi din cariera sa, li s-au acordat premiul Grammy Hall of Fame pentru „calitatea sau semnificaţia istorică în cadrul muzicii”: At Last! în 1999 şi în 2008 pentru „The Wallflower (Dance with Me, Henry)”.
În anul 2003, a primit Premiul pentru întreaga carieră la Grammy; şi pe lângă toate aceste premii, mai are şi alte 12 nominalizări la Grammy, începând cu anul 1961 şi terminând cu 2002.

Anunțuri