Martie 2012


              Muzica pop indiană, deasemenea cunoscută sub denumirea de indian-pop, Hindi-pop sau Indipop, se referă la muzica pop din India. Muzica pop a început cu adevărat să fie difuzată în regiunea Asiei de Sud, o dată cu piesa cântăreţului playback Ahmed Rushdi lansată în 1966, „Ko-Ko-Korina”. Acest tip de muzică este un amalgam de muzică folk şi muzică clasică cu bineînţeles ritmuri moderne din diferite părţi ale lumii.

Termenul de „Indipop” a fost folosit pentru prima dată de către trupa britanico-indiană Monsoon, în EP-ul lor scos în anul 1981 la casa de discuri Indipop Records a lui Steve Coe. Muzica pop a început să prindă popularitate de-a lungul subcontinentului Indian o dată cu cântăreţii pakistanezi Nazia Hassan şi Zohaib (soră şi frate), formând un duo care prin înregistrările lor, ce au fost produse de către binecunoscutul producător indian Biddu, au reuşit că vândă mai mult de 60 de milioane de copii. Muzica pop indiană a fost şi mai mult popularizată la începutul anilor 1990 o dată cu apariţia albumelor produse de către Biddu şi MTV India şi cântate de către Alisha Chinai. După aceste eforturi a urmat Shashi Gopal care a început creşterea spectaculoasă a acestui gen prin a produce, a face marketing si a lansa unele din cele mai mari trupe de pe scena muzicii pop indiene, spre exemplu Mangnasound.

Muzica pop indiană a fost cea mai mult folosită şi provenită din Industria de Film Indiană de la Bollywood şi până în anii 1990, puţini cântăreţi precum Remo Fernandes, Usha Uthup, Asha Bhosle, Sharon Prabhakar şi Peenaz Masani, au fost populari în afara industriei filmului din India. De atunci majoritatea cântăreţilor fac parte din al doilea grup, cel al celor ce provin din industria filmului, cum ar fi: Baba Sehgal, Alisha Chinai, Shantanu Mukherjee sau mai bine cunoscut sub numele de scenă Shaan, Sunali Rathod, Palash Sen, K.K., Sagarika, trupa Colonial Cousins (Hariharan, Leslie Lewis), Lucky Ali şi Sonu Nigam precum şi compozitori muzicali ca: Jawahar Wattal, care a avut albume de top cu multe vânzări prin cântăreţi ca: Deler Mehndi, Shubha Mudgal, Baba Sehgal, Shweta Shetty şi Hans Raj Hans.

Pe lângă cei amintiţi mai sus, cântăreţi populari de Indipop includ şi următorii: Papon, Zubeen Garg, Daler Mehndi, Rahgav Sachar, Rageshwari, Devika Chawla, Bombay Vikings, Sunidhi Chauhan, falguni Pathak, Anushka Manchanda, Bombay Rockers, Anu Malik, Jazzy B, Malkit Singh, Hans Raj Hans, Raghav, Jay Sean, Juggy D, Rishi Rich, Sheila Chandra, Bally Sagoo, Punjabi MC, Bhangra Knights, Mehnaz şi Sanober.

De asemenea, compozitorul indian şi cântăreţul Himesh Reshammyia a dat o nouă faţă cântatului la o tonalitate înaltă prin albumul său de debut Aap Kaa Surroor din 2006 care a avut un succes fără precedent în vânzarea de albume în muzica din India.

Recent, muzica Indian-pop este interesată în a remixa melodiile vechilor filme de la Bollywood, compozitorii şi producătorii punând ritmuri care sunt la modă pe planul internaţional al muzicii moderne.

La nivel mondial: Indian-pop şi-a făcut drum către topurile americane, prin cântăreţi-compozitori ca Rishi Rich (care a lucrat cu Britney Spears), Punjabi MC (ce a lucrat cu Jay-Z), Anand Bhatt, Timbaland, Missy Elliott şi Truth Hurts. Lata Mangeshkar a făcut o cerere de a trimite în judecată pe Truth Hurts, pentru piesa „Addictive” datorită încălcării drepturilor de autor şi a legii copyright-ului.

Muzica indipop a intrat în filmele americane, o dată cu filmul Moulin Rouge!. Principala sa piesa a fost „Diamonds are a Girl’s Best Friend (Hindi)”, care avea elemente muzicale din piesa cântăreţei Alka Yagnik „Chamma Chamma” din filmul lansat în India în 1998, China Gate. Muzicieni de rock populari cu o descendenţă indiană în Statele Unite includ: Kim Thayil de la trupa Soundgarden, Anand Bhatt şi Tony Kanal de la No Doubt. Cântăreaţa de jazz, premiată Grammy, Norah Jones este fiica binecunoscutului sitarist cu o faimă internaţională Ravi Shankar, ea purtând numele mamei ei, americanca Sue Jones.

Indipop a devenit de asemenea popular în Marea Britanie, prin cântecele şi remixurile aduse de către trupe precum Erasure, Siouxsie and the Banshees, Bananarama şi Samantha Fox. Cântăreţi pop şi producători cu o descendenţă indiană în Marea Britanie, includ: Talvin Singh şi Freddie Mercury binecunoscutul lider al trupei Queen (numele său adevărat era Farrokh Bulsara, născut în Zanzibar, prima lui trupă fiind o trupă înfiinţată încă din gimnaziu, şcoala indiană din Panchgani). De asemenea trupa indiano-britanică Cornershop, care fuzionează ritmurile indiene cu muzica vestică (rock, funk, etc).

În Canada, muzicieni indiano-canadieni includ: Dave Baksh (ghitarist la începutul carierei sale în trupa Sum 41, acuma înfiinţând propria trupă Brown Brigade); percuţionistul Safwan Javed (de la trio-ul de pop-rock, Wide Mouth Mason); Raj Ramayya (de la trupele The Beautiful Losers, Bhang Lassi); textierul, bassistul, vocalistul şi producătorul Chin Injeti (de la trupa Bass is Base); Ian D’Sa (de la trupa Billy Talent) şi Ashwin Sood (toboşarul şi soţul cântăreţei-textierei canadiene Sarah McLachlan).

Pe scena muzicii pop din peninsula Scandinavă, muzicieni de origine indiană îl include pe Yusaf Parvez de la trupele de black-metal din Norvegia: Dimmu Borgir, DHG, Ved Buens Ende, Code. Cel mai nou artist este trupa PUNKH, o trupă indo-germană de hip-hop care a apărut în topurile indiene pe cele mai înalte poziţii cu piesa „Punjabi na aawe”. Solistul principal, Deepak Nair este de asemenea şi liderul unei trupe de rock indo-germană GURU.

Trupa Manooghi Hi din Seattle  alături de câtăreţul de Indian-pop, Mehnaz, cântă în diferite limbi ale Asiei de Sud cum ar fi: engleza, urdu, sanskrita, hindi şi Bengali. Trupa declară ca membrii săi active trăiesc atât în Statele Unite cât şi în Mumbai. 

Anunțuri

Muzica Afrobeat este o combinatie de diferite genuri muzicale: muzica traditionala yoruba (specifice populatie youruba din Nigeria si Benin, si binecunoscuta pentru traditia folosirii avansate a tobelor in special a tobei traditionale dundun sub forma de clepsidra), jazz, muzica highlife (originara din Ghana in anii 1900 si raspandita in Sierra Leone, Nigeria si alte tari vest africane, caracterizata prin faptul ca se canta cu ghitari multiple intr-o astfel de trupa si cu trompete cantate in stil jazz), funk, cantat vocal sub forma melodiilor liturgice, toate acestea fuzionate cu diferite tipuri de percutii si stiluri de a canta cu vocea; acest gen muzical a fost popularizat in Africa in anii 1970.
Principalul creator al acestui gen muzical a fost multi-instrumentalistul nigeria si liderul de formatii Fela Kuti, cel care i-a dat numele genului, folosindu-l pentru a revolutiona structura muzicala si deasemenea a revolutiona contextul politic in tara sa Nigeria. Kuti, a fost cel ce a inventat termenul de ‘‘afrobeat’’ dupa reintoarcerea sa dintr-un turneu in Statele Unite cu grupul sau Nigeria 70 (la inceput sub numele de Koola Lobitos). Afrobeat cuprinde si melodii liturgice, cantat vocal sub forma chemarii si a raspunsului la chemare si ritmuri complexe ce interactioneaza cu cele precizate mai sus.
Noua muzica a fost intampinata cu urari de bun venit intr-un club pe care Kuti la deschis, numit Afro-Shrine. Pana la venirea sa in Nigeria, Kuti deasemenea si-a schimbat numele formatiei sale in Africa 70. Trupa a avut o sedere si bineinteles concerte, 5 ani in acel club, din anul 1970 si pana in anul 1975, in timp ce acest gen muzical prospera din ce in ce mai mult in randul tinerilor. Afrobeat este acuma unul dintre cele mai recunoscute genuri muzicale din lume si care a influentat multi muzicieni occidentali cat si africani prin stil exuberant al muzicii si datorita poli-ritmurilor, ritmurilor complexe ce caracterizeaza aceasta muzica.
Originea: acest gen muzical s-a nascut in partea de sud a Nigeriei in anii 1960, unde Fela Kuti a experimentat cu diferite si multe forme ale muzicii contemporane africane ale acelui timp. Predominant in muzica sa si muzica Lagbaja (muzica traditionala acelei zone a Nigeriei), sunt armoniile si ritmurile africane, luand diferite elemente si combinandu-le, modernizandu-le si imbunatatindu-le. Partea politica este esentiala pentru acest gen muzical, de cand fondatorul Fela Kuti a folisit critica sociala pentru a pava drumul unei schimbari sociale. Mesajul sau poate fi descris ca, controversat si unul al confruntarii, care poate fi aflat in raport cu climatul politic din majoritatea tarilor din Africa in anii 1960; multe din aceste tari se confruntau cu problemele injustitiei politice si cu coruptia militara in timp ce isi reveneau din tranzitia formelor de guvernamant coloniale la o guvernare independenta. In timp ce genul se raspandea pe tot continentul african, multe trupe au inceput sa cante acest nou stil de muzica. Inregistrarile acestor trupe si cantecele lor rar au fost auzite in afara continentului sau in afara tarilor de unde proveneau acele trupe, insa acuma pot fi gasite pe compilatii si pe cd-uri in magazinele de specialitate.
Instrumentatia, o trupa mare de muzicieni (de la 15 la 30 de membri, in era Afrobeat a lui Fela Kuti) si cantareti ce interpretau si transmiteau energie era formata din:
– Vocea principala (liderul, care putea canta si la saxofon si facea si solo-uri de voce si nu numai)
– Vocile de pe refren, sau backing vocals (vocile de sustinere a liderului, aici puteau intra cei ce cantau si la trompete)
– Ghitarele ritmice (cantau un tipar vibrant, din muzica funk)
– Ghitara tenor (canta pe un fagas de ritm ostinato)
– Ghitara bass
– Bateria sau tobele, in mod general canta sub forma percutiei poliritmice
– Saxofoane
– Trompete
– Orga sau orga electronica
– Conga ritmica 1
– Conga ritmica 2
– Conga solo (liderul)
– Akuba, un set de 3 conga mici ce se cantau cu bete (cantau solo-uri si ostinato-uri)
– Betele sau Claves (instrument de percutie, idiofon-adica ce scoate sunete prin vibratia sa, ce contin 2 perechi de bete cilindrice groase sub forma diblurilor, de circa 20-30 cm), acestea erau cantate tot in modul ostinato
– Shekere (instrument din Africa de Vest, fomat din tartacuta uscata cu un sirag de margele tesute pe o plasa ce acopera acea tartacuta)
Influenta: multi muzicieni de jazz au fost atrasi de afrobeat. De la Roy Ayers in anii 1970 la Randy Weston in anii 1990, au existat colaborari ce au dus la inregistrarea de albume cum ar fi Africa: Centre of the World a lui Roy Ayers, realizat la casa de discuri Polydor in anul 1981. In anul 1994, americanul Branford Marsalis, saxofonist de jazz a inclus o mostre din piesa lui Fela Kuti „Beast of No Nation” pe albumul sau Buckshot LeFonque. Noua generatie de DJ-i si muzicieni ai anilor 2000 ce s-au indragostit in mod egal de materialele discografice ale lui Kuti cat si de alte materiale discografice rare, au realizat compilatii di remixuri ale acestor inregistrari, astfel re-introducand acest gen muzical unor noi generatii de ascultatori si de fani de afropop si groove.
Muzicieni de afrobeat: Fela Kuti, Kola Ogunkoya, Sonny Okosun, Tony Allen
Muzica afrobeat, azi, sunt cateva trupe de afrobeat care sunt active pe plan mondial si in zilele noastre. Afrobeat in perioada recenta este adesea mixat cu alte genuri muzicale, cum ar fi: hip-hop, makossa (muzica populara in zonele urbane din Camerun), gospel, yahoozee si galala.
Trupe moderne si artisti de afrobeat includ urmatorii: Adé Bantu, muzician germano-nigerian; Lágbájá, muzician nigerian; Kokolo, un grup de afrobeat din New York City; Nomo, o trupa ce leaga mai multe stiluri de muzica in sunetul original de afrobeat; Ariya Astrobeat Arkestra, o trupa de 10 muzicieni ce fuzioneaza afrobeat-ul cu sunetul specific muzicii space-jazz a anilor 1970, trupa din Leeds – Marea Britanie; Afrodizz, o formatie din 8 muzicieni din Montreal – Canada; Tony Allen, tobosarul ce a cantat in trupa lui Fela Kuti; Antibalas, din Brooklyn-New York, o orchestra de afrobeat formata din membri de diferite etnii; Funsho Ogundipe, muzician nigerian; Chopteeth, o orchestra internationala de 14 membri cu sediul central in Washington D.C.; Femi Kuti, muzician nigerian, fiul al lui Fela Kuti; Seun Kuti, muzician nigerian, fiul al lui Fela Kuti; Weird MC, muzician nigerian; May7ven, muzician britanic de origine nigeriana; Mr. Something Something, un grup de muzica afrobeat din Canada si nu in ultimul rand Chicago AfroBeat Project.
Originea stilistica: Funk, muzica highlife, jazz si muzica Yoruba
Originea culturala: in Nigeria, anii 1970
Instrumente muzicale: ghitara bass, conga, tobele, ghitara, trompete, claviaturi, percutie, saxofon, shekere, partea vocala sau vocea
Popularitate: atentia internationala asupra genului a fost captata inca din anii 1980

Genul muzical Shoegazing sau mai pe scurt Shoegaze este un substil al muzicii rock alternative care îşi are originea în Marea Britanie la sfârşitul anilor 1980.
A rezistat până la mijlocul anilor 1990, cu o perioada de glorie între anii 1990-1991. Presa britanică de muzică: NME şi Melody Maker, în mod special, a numit acest stil shoegazing datorita muzicienilor din cadrul acelor trupe ale genului, care stăteau relativ nemişcaţi în timpul cântării live, deasemenea detaşaţi de ceea ce se petrece în jurul lor şi într-o stare introspectivă, ducând la idea că ei astfel priveau fix asupra pantofilor lor. Folosirea în mod frecvent al pedalelor de efecte deasemenea a contribuit la imaginea aceasta că muzicienii se uitau fix în jos la piciorele lor în timpul concertelor.
Sunetul tipic al muzicii shoegazing este dat de folosirea semnificativă în compoziţiile muzicale ale acestui gen, de către efectele de ghitară şi melodiile vocale imperceptibile care se amestecă în zgomotele creative ale ghitarelor. La începutul anilor 1990, trupele de shoegazing au fost date deoparte de către noul stil de muzică din U.S.A. grunge şi de primele trupe ce cântau în noul stil muzical Britpop precum trupa Suede, forţând trupele de shoegazing necunoscute să se reinventeze, să-şi reinventeze stilul întru totul.
Stil. Elementele commune acestei muzici consistă în: distorsionarea şi un aşa-zis „zid al sunetului” dat de către ghitarele zgomotoase.
Tipic, două ghitări ritmice distorsionate erau cântate împreună pentru a i se da sunetului o calitate amorfă. Deşi acordurile ghitarei principale erau adesea prezente, acestea nu reprezentau focalizarea centrală în majoritatea melodiilor.
Tipic acestui stil în ceea ce priveşte partea vocală a unei melodii shoegaze o reprezintă faptul că este modestă din punct de vedere al tonalităţii şi al volumului, dar cu un puternic simţ al melodicităţii. Versurile nu sunt accentuate, iar partea vocală a unui cîntec este considerată mereu ca un instrument adiţional. În timp ce în genurile muzicale ce au influenţat apariţia acestui stil de muzică se folosesc în compoziţia cântecelor, instrumentul muzical de creat percuţie – drum machine, în genul shoegazing se folosesc adesea tobele cântate live în studio.
Numele acestui gen muzical a apărut pentru prima dată într-un articol al revistei Sounds, referitor la un concert al formaţiei Moose, în care solistul Russell Yates citea versurile cântecelor, ce erau lipite pe podeaua scenei unde aceştia concertau. Termenul a fost apoi cules de către revista NME, care l-a folosit pentru a descrie tendinţa ghitariştilor trupelor acelor vremuri de a se uita la picioare pentru folosirea pedalelor de efecte, aparent fiind în concentrare în timp ce cântau. Revista Melody Maker, a preferat un termen serios şi anume The Scene That Celebrates Itself, ce se referea la obiceiul trupelor care veneau la concertele altor trupe de shoegaze, în oraşul Camden, şi adesea aceştia cântau cu acea trupă si vice-versa. Termenul a fost adesea considerat peiorativ, în special de către săptămânalele de muzică din Anglia, ce considerau că această mişcare de a denumi genul aşa era fără effect, deoarece multor trupe nu le plăcea să fie descrişi în acest fel.