Octombrie 2012


Este o formă de muzică populară a statului Dominica, din regiunea Antilele Mici din Marea Caraibe, la sud-sudest de statul Guadeloupe şi la nordest de statul Martinique.
Termenul de bouyon înseamnă în limba creolă a antilelor (o limbă vorbită în zona Antilelor Mici, cu vocabular bazat pe franceză; gramatica şi vocabularul acestei limbi mai includ şi elemente din limba carib-limbă amerindiană, tradiţională zonei caraibelor şi elemente ale limbilor africane) din Dominica ceva înrudit cu „supa iahnie”. Astfel că această muzică este un mix bun (precum tocana) dintre muzica tradiţională şi muzica modernă şi este populară peste tot în zona Caraibelor.
Origine:
Cea mai cunoscută trupă a genului este Windward Caribbean Kulture sau mai pe scurt WCK, care a creat stilul în anul 1988 prin faptul ca au experimentat în a fuziona muzica Jing ping (muzică tradiţională din perioada sclavilor de pe plantaţii din Dominica; muzică cântată cu instrumente precum: acordeon, tamburină=tanbou sau tambal, boom pipe=boumboum şi un alt instrument de percuţie numit syak sau gwaj, adică un scrapper-rattle) şi muzica Cadence-lypso (deasemenea muzică tradiţională, din Dominica şi Guadeloupe, creată la începutul anilor 1970).
În timp ce caracteristicile sunetului muzicii Cadence-lypso, este bazat pe utilizarea tobelor acustice şi un ritm up-tempo agresiv al ghitărilor alături de versurile în limba creolă despre societate, această nouă muzică creată de trupa mai sus menţionată se concentrează mai mult pe utilizarea tehnologiei cu o puternică accentuare a modelelor ritmice ale orgii electronice.
Acest gen muzical aşa cum a fost popularizat de către WCK, se amestecă cu genurile muzicale jing ping, cadence-lypso şi cu dansurile tradiţionale: bèlè, quadrille, Chanté mas şi lapo kabwit, mazurka, zouk şi alte stiluri de muzici caraibiene.
Windward Caribbean Kulture – trupa a debutat în anul 1988 cu albumul intitulat „One More Sway” care a coincis cu a 10-a aniversare a Independeţei statului Dominica. Următorul album din 1990 intitulat, „Culture Shock” a fost momentul cheie pentru trupă. Albumul includea piese ca „Culture Shock” şi Dance Floor”, care au avut un real succes în zona caraibelor şi astfel au popularizat trupa.
Albumele ce au urmat, au arătat o creştere creativă a trupei în decursul anilor. În anul 1991, albumul „Follow The Leader” au dat piese semnificative cum ar fi „Follow the Leader” şi „Land of Sunshine”. În anul 1992 prin lansarea albumului „Kannibal” a fost un alt pas înainte pentru trupă în a dezvolta acest nou gen. Albumul „Forever” din anul 1993, a dat unul dintre cele mai bune hit-uri ale trupei din toate timpurile, „Conch Shell/Vola Vole” sau „The Fish Song” (aşa cum era cunoscută pe piaţa internaţională a muzicii). În anul 1995, trupa şi-a lansat cel mai de succes album din carieră, „Tou Cho Tou Flam”, care a generat 7 piese de mare succes dintr-un total de 11 piese pe cât avea albumul, unul dintre ele fiind „Balance Batty”, care şi acuma este cântat şi ascultat în zona Caraibelor dar şi în întreaga lume. La lansarea celui de-al şaptelea album al trupei, „Original Hold Dem”, mania WCK, cuprinsese toată Dominica precum şi celelalte state din zona Caraibelor. Albumul conţinea piese precum „Mete Veye”, „Original Hold Dem”, „Nomn La” şi „Preg Dance See”. Hit-uri ca acestea continuau să vină, iar muzica trupei era mereu cerută de către petrecăreţi şi iubitori de muzică de peste tot globul.
Pentru a-şi dovedi puterea, creativitatea şi forţa muzicală, trupa a concertat în Statele Unite, Canda, Europa şi prin ţările caraibiene din 1995 până în 1998. Umpleau fieacare club, sală de concerte, arene sau spaţii în aer liber pentru concerte. Acest fapt a dus la lansarea a două albume „Too Many Cooks” şi „Marathon”, care i-au propulsat pe ei cât şi muzica bouyon în atenţia internaţională. Albumul din anul 1999, „Set My People Free” a demonstrat încă o dată că trupa are abilitatea de a-şi menţine adevăratul statut de campioni ai culturii caraibiene.
Lansarea albumului „Pride And Joy”, de la casa de discuri Y2K, cuprinde piese ca: “The Buzz”, „Grand Finale” şi „Pride & Joy”. Următorul album „Caribbean Heartbeat” a consolidat poziţia lor ca adevăraţi compozitori şi direcţie a muzicii şi artei caraibiene. În 2002, trupa a lansat albumul „On Top” cu piese precum „Emotions” şi „Joy Ride”, iar pe acest album a fost prezent şi un artist din Barbados, T.C. Albumul din 2003, numit „More Music” a inclus piese ca „Send your body” şi „More music”; iar, în 2004 au lansat un album, care a fost cel mai aşteptat album de până atunci, numit http://www.wck.dm care piesa de mare succes „Rollin”. Albume ce au urmat acestuia sunt: “Calling” şi “One Boss” care au fost lansate în 2007 şi respectiv 2008.
Subgenuri:
1. Jump Up – în 1987, trupa Exile One a înregistrat o piesă de Chanté mas şi lapo kabwit intitulată „L’hivenage”, locuitorii Antilelor vorbitori de franceză, au numit această piesă ca fiind Jump up datorită faptului că dă o stare ca de carnaval. Acest ritm de jump up, mai târziu a fost modificat şi a devenit bouyon sau muzică soca modernă (aşa cum este descris pe albumul celor de la Exile One, „Creole Attitude”). În Guadeloupe şi Martinique, acest subgen este denumit generic bouyon.
2. Bouyon Soca – este un gen muzical ce fuzionează genul muzical bouyon cu muzica soca
3. Bouyon-muffin – un stil modern al muzicii bouyon, care foloseşte elemente proeminente din muzica raggamuffin jamaicană. Cel mai cunoscut artist al acestui stil este Skinny Banton care a colaborat cu trupa WCK, care a folosit vocea ca în muzica raggamuffin pe ritmuri de bouyon.
4. Reketeng – este un hibrid dintre muzicile bouyon, dancehall şi hip-hop. La fel ca muzica Dub, acest subgen este predominat de piese instrumentale, remixuri ale unor melodii deja existente. Este creat prin manipularea înregistrărilor, modificându-le prin: înlăturarea părţii vocale din piesă, şi scoaterea în evidenţă a părţilor de bass şi tobe din acea piesă existentă (această piesă în final mai este numită şi riddim).
Origini stilistice: Jing ping, Cadence-lypso şi dansurile tradiţionale – bèlè, quadrille, Chanté mas şi lapo kabwit, mazurka, zouk, etc.
Origini culturale: s-a creat în Roseau, Dominica spre sfârşitul anilor 1980
Instrumente tipice: tambour bèlè, tambou lélé şi lapo kabwit (conga), chakchak (maracas), syak sau gwaj (scraper-rattler), tambal sau tanbou (tamburină), acordeon, tobe acustice, ghitară ritmică, orgă electronică.

Anunțuri

Lucky Philip Dube a fost un artist sud-african de muzică reggae. A înregistrat peste 22 de albume în limbile: zulu, engleză şi afrikaans, într-o perioadă de 25 de ani de activitate şi a fost cel mai bine vândut artist de reggae din Africa de Sud, recunoscut şi la nivel internaţional. Artistul a fost asasinat într-o suburbie a metropolei Johannesburg, pe data de 18 octombrie 2007.
Lucky Dube s-a născut pe data de 3 august 1964, în Ermelo, provincia Mpumalanga. Părinţii săi s-au despărţit înainte ca acesta să se nască şi astfel el a fost crescut de mama sa, Sarah care l-a numit Lucky, datorită faptului că mai pierduse sarcini în trecut. Alături de fratele şi sora sa, Thandi şi Patrick, Dube şi-a petrecut majoritatea copilăriei la bunica lui deoarece mama sa, s-a mutat datorită serviciului. În acea perioadă a fost introdus în religia mormonă. Într-un interviu din anul 1999, el a descris-o pe bunica sa „marea sa iubire” care „a reuşit să facă omul responsabil care sunt azi”.
Începuturile carierei muzicale: în copilărie, Dube lucra ca grădinar, dar pe măsura ce a crescut, acesta şi-a dat seama că nu câştigă destul pentru a-şi putea întreţine familia, aşa că a început să meargă şi la şcoală. Acolo s-a alăturat corului şcolii şi alături de câţiva prieteni, a format primul său ansamblu muzical, numit The Skyway Band. Tot în acea perioadă acesta a descoperit mişcarea rastafariană. La vârsta de 18 ani s-a alăturat trupei vărului său, The Love Brothers, cântând muzică zulu pop cunoscută sub numele de mbaqanga, lucrând în acelaşi timp ca paznic a unui centru de licitaţii auto. În timp ce Dube era încă în şcoală, trupa a înregistrat material discografic în vacanţele şcolare. Rezultatul a fost albumul numit Lucky Dube and the Supersoul. Al doilea album a urmat la scurt timp acestuia, de această dată Dube a şi scris unele versuri pe lângă doar a cânta. Tot în această perioadă, a învăţat şi engleza.
Trecerea la muzica reggae: în preajma lansării al celui de-al cincilea album de muzică mbaqanga, Dave Segal (care a devenit inginerul său de sunet), l-a încurajat să renunţe la „supersoul” din numele său ca artist, următoarele albume fiind semnate doar sub numele de Lucky Dube. În această perioadă artistul a început să vadă că fanii săi răspundeau pozitiv la unele piese reggae pe care le cânta în concertele sale live. S-a inspirat din muzica artiştilor legendari din reggae, Jimmy Cliff şi Peter Tosh şi a simţit că mesajul socio-politic asociat muzicii reggae jamaicane este relevant publicului sud-african, într-o societate cu instituţii rasiste. A decis să încerce acest gen muzical şi în 1984 a lansat un mini-album Rastas Never Die. Albumul s-a vândut în doar 4000 de unităţi, în comparaţie cu 30000 de unităţi vândute la albumele precedente. Susţinând un activism asupra apartheid-ului, regimul apartheid, l-a interzis în 1985. Cu toate acestea nu a fost descurajat şi a continuat să cânte live, sa scrie şi să producă, un al doilea album de reggae, Think About The Children (1985). Albumul s-a ales cu certifacarea disc de platină şi l-a trasnformat pe Dube într-un artist popular de muzică reggae din Africa de Sud, şi ca urmare a cestui fapt a atras atenţia pieţei muzicale şi în exteriorul ţării sale.
Succesul comercial: Dube a continuat să lanseze albume de succes şi în perioada următoare lansării albumului din 1985. În 1989 acesta a câştigat patru premii OKTV, pentru albumul Prisoner, câştigând încă patru pentru albumul Captured Live în următorul an, plus încă două pentru albumul House Of Exile în 1991. Albumul său din 1993, Victims s-a vândut în peste 1 milion de exemplare în întreaga lume. În anul 1995 el a semnat un contract de distrtibuire în întreaga lume a materialelor sale discografice ce vor fi lansate din acea perioadă înainte, cu bine-cunoscuta casă de discuri Motown. Albumul său Trinity a fost primul album lansat la Tabu Records, după ce Motown a cumpărat această casă.
În anul 1996 a lansat un album cu cele mai bune piese ale sale, Serious Reggae Business care i-a adus titulatura de „Cel mai bine vândut artist de muzică din Africa” la premiile World Music Awards şi „Artistul Internaţional al Anului” la Ghana Music Awards. Următorele 3 albume ale sale, fiecare au câştigat premii la South African Music Awards. Albumul cel mai recent (pe lângă cele două lansate post-mortem: Lucky Dube în 2007 şi compilaţia The Ultimate Lucky Dube în 2011), numit Respect, lansat în 2006, i-a adus şi o promovare mai mare pe piaţa muzicală europeană, datorită distribuirii acestui album prin casa de discuri Warner Music în Europa. Dube a concertat în întreaga lume şi a împărţit scena cu artişti precum Sinéad O’Connor, Peter Gabriel şi Sting. A concertat inclusiv la binecunoscutul festival de reggae Reggae Sunsplash, în 1991, un moment unic la acest festival, a fost că acesta a fost rechemat pe scenă pentru încă un mini-concert de 25 de minute, după ce deja oncertase în cadrul acestui festival şi bineînţeles la evenimentul din 2005 din Johannesburg, numit Live 8. Pe lângă a fi un cântăreţ, acesta a cochetat şi cu actoria, apărând în filme precum Voice In The Dark, Getting Lucky şi Lucky Strikes Back.
Decesul său s-a petrecut pe data de 18 octombrie 2007, fiind omorât într-o suburbie a metropolei Johannesburg, la scurt timp după ce îşi lăsase doi dintre cei 7 copii ai săi la casa unui unchi de-a lor. Dube îşi conducea maşina un Chrysler 300C, care se pare era urmărită de hoţi de maşini; poliţia a declarat că aceştia l-au împuşcat pentru ai fura maşina. Cinci bărbaţi au fost arestaţi în legătura cu această crimă. Trei bărbaţi au fost judecaţi şi găsiţi vinovaţi pe data de 31 martie 2009 pentru crimă şi condamnaţi la închisoare pe viaţă; chiar doi dintre ei au încercat că evadeze dar au fost prinşi.
Moştenirea sa: pe data de 28 octombrie 2008, Rykodisc a lansat o compilaţie numită Retrospective care conţine cele mai bune piese ale artistului din toate timpurile, plus piese nelansate în Statele Unite. Albumul clebra muzica lui Dube şi onora contribuţia sa adusă Africii de Sud, un alt album de cele mai bune piese a fost lansat şi anul trecut, numit The Ultimate Lucky Dube.

Este un stil muzical care îşi are originea în satele Brazilei, în anul 1920. Este cel mai popular stil muzical din Brazilia, în special în interiorul acestei ţări. Subgenurile acestui stil includ: Root Sertanejo, Romantic Sertanejo şi Sertanejo Universitário.
Melodiile sertanejo, au fost începând cu anii 1990, cea mai ascultată muzică pe posturile de radio
din Brazilia, constant clasându-se pe primele locuri ale topurilor de muzică din Brazilia. Adiţional, din anul 2000 până în 2003 şi apoi iar din 2009, albumele de música sertaneja le-au fost acordate o categorie aparte în cadrul Latin Grammy Awards.
Majoritatea artiştilor din muzica sertanejo sunt trupe de duo, în cele mai multe cazuri formate din fraţi, tipic ca unul din aceştia să fie backing vocal al celuilalt. Bărbaţii au dominat scena acestui gen muzical, deşi recent şi unele femei (mai notabil fiind, Paula Fernandes şi Maria Cecília) şi care deasemenea au realizat un succes important.
Subgenul, numit „sertanejo unversitário” (sertanejo universitar, a celor tineri, datorită cântăreţilor tineri) s-a dezvoltat la mijlocul anilor 2000, unde în mare parte se foloseste ghitările acustice şi a crescut în popularitate printre tinerii brazilieni. Lipsa de versuri elaborate şi atitudinea cântăreţilor, a făcut ca acest gen să fie cel mai criticat subgen din Brazilia, în special pe internet şi în cadrul mass-media; mulţi dealtfel nu-l consideră ca fiind cu adevărat „sertanejo”, ci doar un gen ce a moştenit ceva din această muzică, precum compoziţia muzicală, dar nu din liricismul acestuia şi din trăirile ce le exprimă piesele muzicii sertanejo autentice. În mod general, artiştii altor genuri evită acest subgen în mod deliberat şi chiar este considerat de către cetăţenii din clasa superioară ca o muzică ce este ascultată numai de populaţia săracă şi lipsită de educaţie. Totuşi de prin anul 2011, acest subgen a primit o popularizare importantă şi în afara graniţelor Braziliei şi astfel l-a făcut un subgen puţin mai respectat.
Istoric:
„Sertanejo” se referă la cuvântul sertão, care în portugheză s-ar traduce prin loc străin de ţară, dar în Brazilia, acest termen desemnează zona semi-aridă din regiunea Nord-estică a Braziliei. Diferă de cultura caipira (adică locuitorii unor aşezări rurale din unele regiuni braziliene), deorece s-a născut în zona ce cuprind statele: São Paulo, Minas Gerais, Goias, Mato Grosso, Mato Grosso do Sul şi Paraná. Cele două muzici: „musica caipira” sau „musica sertaneja”, se referă la muzica care este compusă şi cântată în zonele rurale, asemenea muzicii „moda de viola” (gen muzical popular tradiţional). Instrumentele folosite de către muzicienii solo sau de duo-uri sunt cele tipice Braziliei coloniale, cum ar fi viola caipira (un tip de ghitară tradiţională).
Prima perioadă: pe la sfarşitul anului 1920, muzica populară braziliană s-a format şi dezvoltat aşa cum se cunoaşte în ziua de azi. S-a născut din înregistrările realizate de către jurnalistul şi scriitorul Cornélio Pires din „poveşti” şi fragmente de cântece tradiţionale în zona rurală din statul São Paulo, în nordul si vestul statului Paraná, în sudul statului Minas Gerais şi zona Triângulo Mineiro din statul Goias şi Mato Grosso în sud-est. Pe timpul acestor înregistrări de început ale genului, această muzică era cunoscută sub numele de „musica caipira”, ale cărui versuri evocau: stilul de viaţă al oamenilor de la sate (adesea în opoziţie cu viaţa oamenilor de la oraş), frumuseţea peisajului şi romantismul acestui peisaj sătesc (acest tip de compoziţie este clasificat ca „sertanejo de raiz”, prin modul de a cânta şi accentuarea cuvintelor în viaţa de zi cu zi). Pe lângă Cornelio Pires şi al său grup de caipira, mai târziu ca perioadă a înregistrărilor au apărut anumite duo-uri: Alvarenga şi Ranchinho, Florenco Torres, Tonico şi Tinoco, Vieira şi Vieirinha, printre alţii, precum şi cântece devenit foarte populare precum: „Sergio Forero” de Cornelio Pires, „Bonde Camarão” de Cornelio Pires şi Mariano, „Sertão do Laranjinha” de Pires şi Ariovaldo şi „Cabocla Teresa” de João Pires şi Ariovaldo Pacifico.
A doua perioadă: o nouă fază în istoria muzicii acestea, a început după cel De-al Doilea Război Mondial, prin adăugarea de noi stiluri în a cânta (duete cu diferite intervaluri în interpretarea melodiei şi interpretarea piesei în stilul mariachi) genul de compoziţie al pieselor (iniţial guarânia şi polka paraguayană şi mai târziu influenţat de genurile corrido mexican şi ranchera mexicană) plus adăugarea unor instrumente ne folosite în trecut în compoziţia melodiilor, precum: acordeonul şi harpa. Tematica versurilor în mod gradual s-a deplasat către dragoste şi romantism, totuşi s-a păstrat şi un caracter autobiografic al vieţii de la sat, dar mai puţin prezent ca la melodiile din prima perioadă. Câţiva artişti s-au remarcat în această perioadă duo-urile: Cascatinha e Inhana, Irmãs Galvão, Irmãs Castro, Sulino e Murrueiro, Palmeira şi Biá, trio-ul Luizinho, Limeira şi Zezinha (tototdată cei ce au şi lansat genul muzical campeira) şi solistul José Fortuna (cel ce a adaptat genul muzical guarânia în Brazilia). Pe toată perioada anilor 1970, duo-ul Milionário & Jose Rico a sistematizat folosirea elementelor tradiţionale ale muzicii mariachi mexicane cu vioara şi trompeta, ce au îmbogăţit frumuseţea melodiilor compuse. Alte nume cum ar fi duo Pena Branca şi Xavantinho, au urmărit tradiţia veche, rustică a genului, în piesele lor, pe când solistul Tião Carreiro, a inovat prin fuzionarea genului acesta cu alte genuri braziliene precum samba, coco şi colango de roda.
A treia perioadă: introducerea ghitării electrice şi numită „ritmul tânăr”, realizată de către duo Leo Canhoto e Robertinho la sfârşitul anilor 1960, a marcat începutul muzicii popular-tradiţionale moderne. Unul din membrii emisiunii de tineret şi mişcării muzicale Jovem Guarda (tânăra gardă), câtăreţul Sergio Reis a înregistrat în aul 1970 un repertoriu format din muzică swing autentică, şi astfel prin aceasta a contribuit la o popularizare mărită a acestui gen brazilian. Renato Texeira a fost un alt artist care a adus în prin plan acest gen. La acea perioadă muzica populară-tradiţională se cânta şi se asculta doar la spectacole de circ, rodeo şi la unele radio-uri de la sate. La începutul anilor 1980, acest gen a intrat şi la radiourile de prin plan, cât şi la televiziuni – fie în programele de duminică dimineaţa sau în cadrul genericelor muzicale ale telenovelelor sau în programe speciale. În decursul anilor 1980, a existat o exploatare comercială a muzicii sertanejo, cuplată în anumite cazuri cu o reinterpretare a hit-urilor internaţionale. În această nouă modă romantică a muzicii tradiţional-populare, au ieşit la rampă importanţi artişti ai acestui gen, printre care: Trio Parada Dura, Chitãizinho & Xororó, Leandro e Leandro, Zeze Di Camargo e Luciano, Chrystian & Ralph, João Paulo & Daniel, Chico Rey & Parana, João Mineiro şi Marciano, Gian şi Giovani, Rick & Renner dar şi Gilmar Gilberto, precum şi cântăreţele Roberta Miranda şi Nalva Aguiar. Câteva piese de succes în această fază a genului sunt: „Fio de Cabelo”, de Marciano şi Darci Rossi, „Apartmento 37 „, Leo Canhoto, „Pense em Mim, ” Douglas in May, „Entre Tapas e Beijos”, Nilton Lamas and Antonio Bueno şi „Evidências”, de Jose Augusto and Paulo Sergio Valle. În contrast cu această modă a muzicii mai comerciale, duo-ul care a reapărut în prim-plan în acea perioadă Pena Branca e Xavantinho, sau adaptat către limbajul BPM-ului ghitarelor, şi astfel au apărut noi artişti ca Almar Sater, un ghitarist sofisticat, care a trecut în cânta şi blues. În următorul deceniu, o nouă generaţie de artişti au apărut în muzica sertanejo, ce au vrut să se reunească cu tradiţiile caipira, cum ar fi: Roberto Correa, Ivan Vilela, Pereira da Viola şi Chico Lobo e Miltinho Edilberto.
În anii 2000 industria muzicală din Brazilia a lansat o mişcare asemănătoare cu cea mai sus prezentată, numită sertanejo universitário cu artişti precum: Marcos & Leo, João Neto & Frederico. Pe parcurs ce această mişcare a câştigat din ce în ce mai mulţi ascultători, piaţa muzicală în principal era axată pe sosirea artiştilor din statul Goias, dar în ziua de azi noi artişti provin din statul Mato Grosso do Sul, cum ar fi: Luan Santana, Maria Cecilia & Rodolfo. Cu toate acestea, Goias nu a dezamăgit în a da nume mari pe scena naţională a muzicii din Brazilia, precum: Jorge & Mateus, João Neto e Frederico, Guilherme & Santiago, Bruno & Marrone şi Edson & Hudson.
A patra perioadă: a început prin reciclarea subgenului sertanejo universitário, artiştii divizându-se; o parte s-au întors la perioada de început când se cânta mai mult cu instrumentul numit viola caipira. O alta parte a urmat direcţia muzicii sertanejo romantice, cum ar fi cazul duo-ului Eduardo Costa e Léo Magalhães. În această perioadă, versurile nu mai sunt despre viaţă, acum ele sunt despre femei, băutură, trădare şi sex şi influenţate de muzica funk şi samba/pagode.
Sertanejo universitário.
O populară variaţie a muzicii sertanejo originale. În loc de ghitări si acordeoane, tradiţionale în această muzică s-au introdus sintetizatoarele şi ghitările electrice, fiind folosite mai des (totuşi mulţi din artiştii ce compun şi cântă acest subgen, folosesc atât în înregistrări cât mai ales pe scenă în concerte şi instrumentaţia tradiţională genului). Acest subgen, este cântat şi mai în vogă printre cei ce sunt la liceu sau la universitate, de aceea şi numele acestui subgen. Acest stil este cel ce însufleţeşte petrecerile universitare, precum piese ca: „Ai se eu te pego!” de la Michel Teló (mare hit internaţional în 2011), Balada Boa de la Gusttavo Lima (mare hit internaţional în 2012) sau Tchu Tcha Tcha de la João Lucas e Marcelo (deasemenea hit în 2012). Acest subgen are mai multe elemente ale muzicii pop decât celelalte.