Este un stil muzical care îşi are originea în satele Brazilei, în anul 1920. Este cel mai popular stil muzical din Brazilia, în special în interiorul acestei ţări. Subgenurile acestui stil includ: Root Sertanejo, Romantic Sertanejo şi Sertanejo Universitário.
Melodiile sertanejo, au fost începând cu anii 1990, cea mai ascultată muzică pe posturile de radio
din Brazilia, constant clasându-se pe primele locuri ale topurilor de muzică din Brazilia. Adiţional, din anul 2000 până în 2003 şi apoi iar din 2009, albumele de música sertaneja le-au fost acordate o categorie aparte în cadrul Latin Grammy Awards.
Majoritatea artiştilor din muzica sertanejo sunt trupe de duo, în cele mai multe cazuri formate din fraţi, tipic ca unul din aceştia să fie backing vocal al celuilalt. Bărbaţii au dominat scena acestui gen muzical, deşi recent şi unele femei (mai notabil fiind, Paula Fernandes şi Maria Cecília) şi care deasemenea au realizat un succes important.
Subgenul, numit „sertanejo unversitário” (sertanejo universitar, a celor tineri, datorită cântăreţilor tineri) s-a dezvoltat la mijlocul anilor 2000, unde în mare parte se foloseste ghitările acustice şi a crescut în popularitate printre tinerii brazilieni. Lipsa de versuri elaborate şi atitudinea cântăreţilor, a făcut ca acest gen să fie cel mai criticat subgen din Brazilia, în special pe internet şi în cadrul mass-media; mulţi dealtfel nu-l consideră ca fiind cu adevărat „sertanejo”, ci doar un gen ce a moştenit ceva din această muzică, precum compoziţia muzicală, dar nu din liricismul acestuia şi din trăirile ce le exprimă piesele muzicii sertanejo autentice. În mod general, artiştii altor genuri evită acest subgen în mod deliberat şi chiar este considerat de către cetăţenii din clasa superioară ca o muzică ce este ascultată numai de populaţia săracă şi lipsită de educaţie. Totuşi de prin anul 2011, acest subgen a primit o popularizare importantă şi în afara graniţelor Braziliei şi astfel l-a făcut un subgen puţin mai respectat.
Istoric:
„Sertanejo” se referă la cuvântul sertão, care în portugheză s-ar traduce prin loc străin de ţară, dar în Brazilia, acest termen desemnează zona semi-aridă din regiunea Nord-estică a Braziliei. Diferă de cultura caipira (adică locuitorii unor aşezări rurale din unele regiuni braziliene), deorece s-a născut în zona ce cuprind statele: São Paulo, Minas Gerais, Goias, Mato Grosso, Mato Grosso do Sul şi Paraná. Cele două muzici: „musica caipira” sau „musica sertaneja”, se referă la muzica care este compusă şi cântată în zonele rurale, asemenea muzicii „moda de viola” (gen muzical popular tradiţional). Instrumentele folosite de către muzicienii solo sau de duo-uri sunt cele tipice Braziliei coloniale, cum ar fi viola caipira (un tip de ghitară tradiţională).
Prima perioadă: pe la sfarşitul anului 1920, muzica populară braziliană s-a format şi dezvoltat aşa cum se cunoaşte în ziua de azi. S-a născut din înregistrările realizate de către jurnalistul şi scriitorul Cornélio Pires din „poveşti” şi fragmente de cântece tradiţionale în zona rurală din statul São Paulo, în nordul si vestul statului Paraná, în sudul statului Minas Gerais şi zona Triângulo Mineiro din statul Goias şi Mato Grosso în sud-est. Pe timpul acestor înregistrări de început ale genului, această muzică era cunoscută sub numele de „musica caipira”, ale cărui versuri evocau: stilul de viaţă al oamenilor de la sate (adesea în opoziţie cu viaţa oamenilor de la oraş), frumuseţea peisajului şi romantismul acestui peisaj sătesc (acest tip de compoziţie este clasificat ca „sertanejo de raiz”, prin modul de a cânta şi accentuarea cuvintelor în viaţa de zi cu zi). Pe lângă Cornelio Pires şi al său grup de caipira, mai târziu ca perioadă a înregistrărilor au apărut anumite duo-uri: Alvarenga şi Ranchinho, Florenco Torres, Tonico şi Tinoco, Vieira şi Vieirinha, printre alţii, precum şi cântece devenit foarte populare precum: „Sergio Forero” de Cornelio Pires, „Bonde Camarão” de Cornelio Pires şi Mariano, „Sertão do Laranjinha” de Pires şi Ariovaldo şi „Cabocla Teresa” de João Pires şi Ariovaldo Pacifico.
A doua perioadă: o nouă fază în istoria muzicii acestea, a început după cel De-al Doilea Război Mondial, prin adăugarea de noi stiluri în a cânta (duete cu diferite intervaluri în interpretarea melodiei şi interpretarea piesei în stilul mariachi) genul de compoziţie al pieselor (iniţial guarânia şi polka paraguayană şi mai târziu influenţat de genurile corrido mexican şi ranchera mexicană) plus adăugarea unor instrumente ne folosite în trecut în compoziţia melodiilor, precum: acordeonul şi harpa. Tematica versurilor în mod gradual s-a deplasat către dragoste şi romantism, totuşi s-a păstrat şi un caracter autobiografic al vieţii de la sat, dar mai puţin prezent ca la melodiile din prima perioadă. Câţiva artişti s-au remarcat în această perioadă duo-urile: Cascatinha e Inhana, Irmãs Galvão, Irmãs Castro, Sulino e Murrueiro, Palmeira şi Biá, trio-ul Luizinho, Limeira şi Zezinha (tototdată cei ce au şi lansat genul muzical campeira) şi solistul José Fortuna (cel ce a adaptat genul muzical guarânia în Brazilia). Pe toată perioada anilor 1970, duo-ul Milionário & Jose Rico a sistematizat folosirea elementelor tradiţionale ale muzicii mariachi mexicane cu vioara şi trompeta, ce au îmbogăţit frumuseţea melodiilor compuse. Alte nume cum ar fi duo Pena Branca şi Xavantinho, au urmărit tradiţia veche, rustică a genului, în piesele lor, pe când solistul Tião Carreiro, a inovat prin fuzionarea genului acesta cu alte genuri braziliene precum samba, coco şi colango de roda.
A treia perioadă: introducerea ghitării electrice şi numită „ritmul tânăr”, realizată de către duo Leo Canhoto e Robertinho la sfârşitul anilor 1960, a marcat începutul muzicii popular-tradiţionale moderne. Unul din membrii emisiunii de tineret şi mişcării muzicale Jovem Guarda (tânăra gardă), câtăreţul Sergio Reis a înregistrat în aul 1970 un repertoriu format din muzică swing autentică, şi astfel prin aceasta a contribuit la o popularizare mărită a acestui gen brazilian. Renato Texeira a fost un alt artist care a adus în prin plan acest gen. La acea perioadă muzica populară-tradiţională se cânta şi se asculta doar la spectacole de circ, rodeo şi la unele radio-uri de la sate. La începutul anilor 1980, acest gen a intrat şi la radiourile de prin plan, cât şi la televiziuni – fie în programele de duminică dimineaţa sau în cadrul genericelor muzicale ale telenovelelor sau în programe speciale. În decursul anilor 1980, a existat o exploatare comercială a muzicii sertanejo, cuplată în anumite cazuri cu o reinterpretare a hit-urilor internaţionale. În această nouă modă romantică a muzicii tradiţional-populare, au ieşit la rampă importanţi artişti ai acestui gen, printre care: Trio Parada Dura, Chitãizinho & Xororó, Leandro e Leandro, Zeze Di Camargo e Luciano, Chrystian & Ralph, João Paulo & Daniel, Chico Rey & Parana, João Mineiro şi Marciano, Gian şi Giovani, Rick & Renner dar şi Gilmar Gilberto, precum şi cântăreţele Roberta Miranda şi Nalva Aguiar. Câteva piese de succes în această fază a genului sunt: „Fio de Cabelo”, de Marciano şi Darci Rossi, „Apartmento 37 „, Leo Canhoto, „Pense em Mim, ” Douglas in May, „Entre Tapas e Beijos”, Nilton Lamas and Antonio Bueno şi „Evidências”, de Jose Augusto and Paulo Sergio Valle. În contrast cu această modă a muzicii mai comerciale, duo-ul care a reapărut în prim-plan în acea perioadă Pena Branca e Xavantinho, sau adaptat către limbajul BPM-ului ghitarelor, şi astfel au apărut noi artişti ca Almar Sater, un ghitarist sofisticat, care a trecut în cânta şi blues. În următorul deceniu, o nouă generaţie de artişti au apărut în muzica sertanejo, ce au vrut să se reunească cu tradiţiile caipira, cum ar fi: Roberto Correa, Ivan Vilela, Pereira da Viola şi Chico Lobo e Miltinho Edilberto.
În anii 2000 industria muzicală din Brazilia a lansat o mişcare asemănătoare cu cea mai sus prezentată, numită sertanejo universitário cu artişti precum: Marcos & Leo, João Neto & Frederico. Pe parcurs ce această mişcare a câştigat din ce în ce mai mulţi ascultători, piaţa muzicală în principal era axată pe sosirea artiştilor din statul Goias, dar în ziua de azi noi artişti provin din statul Mato Grosso do Sul, cum ar fi: Luan Santana, Maria Cecilia & Rodolfo. Cu toate acestea, Goias nu a dezamăgit în a da nume mari pe scena naţională a muzicii din Brazilia, precum: Jorge & Mateus, João Neto e Frederico, Guilherme & Santiago, Bruno & Marrone şi Edson & Hudson.
A patra perioadă: a început prin reciclarea subgenului sertanejo universitário, artiştii divizându-se; o parte s-au întors la perioada de început când se cânta mai mult cu instrumentul numit viola caipira. O alta parte a urmat direcţia muzicii sertanejo romantice, cum ar fi cazul duo-ului Eduardo Costa e Léo Magalhães. În această perioadă, versurile nu mai sunt despre viaţă, acum ele sunt despre femei, băutură, trădare şi sex şi influenţate de muzica funk şi samba/pagode.
Sertanejo universitário.
O populară variaţie a muzicii sertanejo originale. În loc de ghitări si acordeoane, tradiţionale în această muzică s-au introdus sintetizatoarele şi ghitările electrice, fiind folosite mai des (totuşi mulţi din artiştii ce compun şi cântă acest subgen, folosesc atât în înregistrări cât mai ales pe scenă în concerte şi instrumentaţia tradiţională genului). Acest subgen, este cântat şi mai în vogă printre cei ce sunt la liceu sau la universitate, de aceea şi numele acestui subgen. Acest stil este cel ce însufleţeşte petrecerile universitare, precum piese ca: „Ai se eu te pego!” de la Michel Teló (mare hit internaţional în 2011), Balada Boa de la Gusttavo Lima (mare hit internaţional în 2012) sau Tchu Tcha Tcha de la João Lucas e Marcelo (deasemenea hit în 2012). Acest subgen are mai multe elemente ale muzicii pop decât celelalte.

Anunțuri