Eunice Kathleen Waymon, născută la 21 Februarie 1933 în Tryon, Carolina de Nord, Statele Unite și plecată dintre noi la data de 21 Aprilie 2003, la vârsta de 70 de ani în Carry-le-Rouet, Bouches-du-Rhône, Franța.

A fost o cântăreață, compozitoare, pianistă, aranjeur și o activistă a drepturilor civile, care a creat, cântat și compus în diferite genuri muzicale: clasică, jazz, blues, folk, R&B, pop și gospel.

Născută în Carolina de Nord, fiind al șaselea copil al unui predicator, Simone a năzuit încă de mică să fie o pianistă de concert. Cu ajutorul oamenilor din orașul natal, Tryon, aceasta s-a înscris la Școala de Muzică Juilliard din New York, dar a fost în imposibilitatea de a continua din cauza taxelor ridicate.

Waymon a aplicat apoi pentru o bursă pentru a studia la prestigioasa instituții Curtis Institute of Music din Philadelphia, unde a fost respinsă deși a fost bine primită la audiție. Simone a devenit de deplin convinsă că această respingere a fost datorată faptului că era de culoare. Ani mai târziu, cu două zile înainte de moartea ei, acest institut i-a acordat o diplomă de onoare.

Pentru a-și crea o carieră aceasta și-a schimbat numele din Eunice Waymon în Nina Simone pentru a se ascunde de membrii familiei sale pentru că interpreta ”muzica diavolului” într-un club de noapte din Atlantic City. În acel club i s-a spus că ea ar trebui să cânte cu propriul acompaniament, iar astfel ajutând-o să devină o vocalistă în muzica jazz.

A înregistrat mai mult de 40 de albume, mai ales între 1958, când și-a lansat primul material discografic intitulat Little Girl Blue, și în 1974, și a avut un hit în Statele Unite în 1958 cu piesa ”I Loves You, Porgy”

Stilul ei muzical este o fuziune de genuri muzicale precum: muzică gospel și pop alături de muzica clasică, în mod special, Johann Sebastian Bach, și cântând ca un interpret de muzică jazz cu vocea sa expresivă de contralato.

Biografie:

  • Tinerețea (1933-1954)

Simone s-a născut Eunice Kathleen Waymon în Tryon, Carolina de Nord. Al șaselea dintre cei opt copii dintr-o familie săracă, ea a început să cânte la pian la vârsta de trei ani; prima melodie pec are a învățat-o a fost ”Dumnezeu să fie cu tine, până de vom întâlni dinou”. Demonstrându-și talentul, aceasta cânta la biserica locală. Însă debutul său într-un concert a fost cu un recital de muzică clasică pe când aceasta avea 12 ani. Simone a declarat, mai târziu că la acest prim concert, părinții săi care stăteau în primul rând au fost forțați să se mute mai în spate pentru a face loc albilor. Aceasta a refuzat să mai cânte până ce părinții nu s-au așezat la locurile din față și acest fapt a contribuit la implicarea ei mai târziu în mișcarea pentru drepturile civile.

Mama sa, Mary Kate Waymon, a fost un predicator methodist și cameristă.Tatăl ei, John Divine Waymon a fost un om ce a deținut la un moment dat o afacere de curățare uscată, dar care a suferit crize de sănătate. Profesorul de muzică a ajutat-o pe Simone la stabilirea unui fond special pentru a putea plăti pentru educația sa. Ulterior un fond local a fost înițiat pentru a sprijini educația ei și pentru a putea continua. Cu ajutorul acestei burse în bani, a fost în măsură să plece și să participe la cursurile de la Allen High School pentru fete din Asheville, Carolina de Nord.

După absolvirea facultății, Simone a petrecut vara anului 1950, la Juilliard School pentru a se pregăti pentru o audiție la Institutul Curtis de Muzică din Philadelphia. Solicitarea sa, a fost însă refuzată deși tuturor le placuse interpretarea sa la audiție.În așteptarea verdictului, familia și aceasta s-au mutat în Philadelphia, lovitura primită o dată cu respingerea sa a fost deosebit de grea și a suspectat că a fost respinsă datorită prejudecăților rasiale care existau. Descurajată a luat lecții private cu Vladimir Sokoloff, profesor la Curtis, dar niciodată nu a mai aplicat. Câțiva ani aceasta a avut diferite locuri de muncă și a predat pianul în Philadelphia.

  • Succesul timpuriu (1954-1959)

Pentru a-și finanța lecțiile particulare, Simone cânta la Midtown Bar & Grill pe Pacific Avenue în Atlantic City, a cărui patron a insistat ca aceasta să cânte atât cu vocea cât și la pian în același timp, fapt care i-a sporit câștigul la 90 de dolari pe săptămână. În anul 1954 aceasta a adoptat numele de scenă Nina Simone. ”Nina” (de la niña, însemnând în spaniolă ”fetiță”) o poreclă pe care i-a pus-o un iubit de-al ei, iar numele de ”Simone” a fost luat de la actrița franceză Simone Signoret pe care ea a vazut-o în filmul Casque d’Or. Știind că mama sa care era predicator în religia methodistă nu ar fi fost de acord să cânte ”muzica diavolului”, folosind astfel acest nume de scenă și pentru a rămâne ascunsă de ochii familiei. Interpretările sale de jazz, blues și muzică clasică a făcut ca aceasta să câștige un grup de fani mic ca număr dar loiali acesteia. În anul 1958, ea s-a împrietenit și s-a și căsătorit cu Don Ross, dar la scurt timp aceasta a regretat acest mariaj. Cântând în cluburi mici în același an a înregistrat compoziția lui George Gershwin, ”I Loves You, Porgy” (din opera de pe Broadway, Porgy și Bess compusă de asemenea de George Gershwin), pe care a învățat-o de pe albumul lui Billie Holiday, pe care aceasta a interpretat-o unui prieten. A devenit singura ei piesa intrată în top 20 piese în Billboard din Statele Unite. Iar albumul său de debut, Little Girl Blue, ce a urmat în scurt timp de la lansarea piesei, a fost lansat de către casa de discuri Bethlehem Records. Nina Simone a pierdut mai mult de 1 milion de dolari din drepturile de autor (mai ales pentru relansarea din anii 1980 a piesei My Baby Just Cares for Me) și nu a beneficiat niciodată financiar din vânzările acestui album de debut, deoarece și-a vândut drepturile sale pur și simplu pentru suma de 3.000 de dolari.

  • Devenind populară (1959-1964)

După succesul albumului Little Girl Blue, Simone a semnat un contract cu Colpix Records și a înregistrat o multitudine de materiale discografice de studio și albume live. În schimbul semnării unui contract cu ei, casa de discuri i-a oferit controlul total asupra celor create de aceasta, inclusiv a ceea ce avea să înregistreze și să interpreteze pe albumele sale. După lansarea albumului Nina Simone at Town Hall, Simone a devenit interpreta favorită în Greenwich Village. În această perioadă aceasta a cântat doar muzică pop pentru a câștiga bani de a-și continua studiile sale în muzica clasică, și era indiferentă față de faptul că aceasta avea un contract cu o casă de discuri. Această atitudine față de casele de discuri a păstrat-o pe aproape întreaga perioadă a carierei sale. Simone s-a căsătorit cu un detectiv din poliție, Andrew Stroud, în anul 1961; Stroud mai târziu i-a devenit manager și tatăl fiicei sale, Lisa și chiar a abuzat-o fizic pe Simone.

  • Perioada drepturilor civile (1964-1974)

În 1964, Simone a schimbat distribuția înregistrărilor sale în America de la Colpix Records la casa de discuri Philips Records, aceasta însemnând și o schimbare în conținutul înregistrărilor sale. Întotdeauna ea a inclus în repertoriul său piese ce relatau despre originile sale afro (cum ar fi ”Brown Baby” de Oscar Brown și ”Zungo” de Michael Olatunji pe albumul ei Nina at the Village Gate din anul 1960). Pe albumul ei de debut pentru Philips, Nina Simone in Concert (înregistrare live, din 1964), pentru prima dată a vorbit deschis despre inegalitatea rasială din Statele Unite prin piesa ”Mississippi Goddam”, fiind un răspuns al ei la crima petrecută pe data de 12 Iunie 1963, uciderea lui Medgar Evers și bombardarea Bisericii Baptiste de pe Strada Nr. 16 din Birmingham din Alabama, la data de 15 septembrie 1963,  în care au murit 4 adolscente și orbind-o pe o a cincea fată, care a supraviețuit. Chiar aceasta a remarcat că titlul și piesa în sine semnifică că ”este ca și cum a arunca 10 gloanțe înapoi la ei” devenind unul dintre multele alte cântece de protest scrise de Simone. Piesa a fost lansată ca single, și a fost boicotată în anumite state din sud. În mod specific, copiile promoționale au fost sparte de un post de radio din Carolina și i le-a înapoiat casei de discuri unde aceasta era semnată. Piesa ”Old Jim Crow”, de pe același album a fost adersată către Legile Jim Crow.

Din acel moment temtica drepturilor civile a fost prezentă în repertoriul înregistrărilor artistei, devenind chiar și o parte importantă în momentele sale de pe scenă. Nina Simone a fost prezentă și a vorbit la mai multe reuniuni ale dreptuyrilor civile, cum ar fi Marșurile de la Selma la Montgomery. Simone a susținut revoluția violentă a drepturilor civile în opoziție cu Martin Luther King care avea o abordare non-violentă, pașnică. Ea spera că afro-americanii să poată prin luptă armată și chiar să formeze eventual un sta separat. Mesajul acesteia pentru public a însemnat trecerea de la abordarea neviolentă, care a fost susținută de Martin Luther King, la abordarea militară și pusă în aplicare de către Malcom X și membrii Mișcării Naționaliste Negre. Cu toate acestea, ea a scris în autobiografia ei că ea și familia ei consideră toate rasele egale.

Simone s-a mutat de Philips la RCA Victor în anul 1967. A cântat piesa ”Backlash Blues” scrisă de prietenul ei Langston Hughes pe primul ei album de la RCA, Nina Simone Sings Blues (1967). Pe albumul Silk & Soul (1967), a înregistrat piesa lui Billy Taylor ” I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free” și piesa ” Turning Point”. Albumul Nuff Said (1968) conține înregistrări live din Festivalul de Muzică din Westbury ce a avut loc la trei zile dupa asasinarea lui Martin Luther King, dedicându-i întreaga reprezentație live lui Martin, cântând piesa ”Why? (The King of Love Is Dead)”, o piesa compusă de bassistul ei, Gene Taylor, compusă imediat după ce acesta a aflat de la știri că Martin Luther King a fost asasinat. În vara anului 1969 aceasta a avut o reprezentație live la Festivalul Cultural din Harlem în Parcul Mount Morris.

Împreună cu Weldon Irvine, Simone a transformat piesa neterminată a lui Lorraine Hansberry ”To Be Young, Gifted and Black” într-o piesă pentru drepturile civile. Hansberry a fost o prietenă apropiată a Ninei Simone, ea fiind motivul pentru care Nina Simone a devenit impilcată în probleme socio-politice. A cântat această piesă live pe albumul Black Gold (1970). O înregistrare de studio a fost lansată ca single și a fost preluată și de către Aretha Franklin, pe albumul ei din anul 1972, intitulat ”Young, Gifted and Black” dar și de către Donny Hathaway.

În semn de protest față de nedreptățile pe care ea le-a experimentat, a părăsit Statele Unite în 1970 și din acest moment aceasta a trăit fie în Franța, Țările de Jos, Elveția, Barbados sau în Liberia. În 1992, s-a mutat în Franța continuând să producă opere de succes.

  • Perioada 1974 – 1993

Într-un interviu pentru revista Jet, Nina Simone a declarat că piesa ei ”Mississippi Goddam” i-a făcut rău carierei. A declarat că industria muzicii a mustrato boicotându-i materialele muzicale. Rănită și dezamăgită, Simone a părăsit Statele Unite în septembrie 1970, zburând către Barbados și așteptându-l pe Stroud pentru a comunica cu ea, pentru spectacolele pe care trebuia să le susțină. Dar, Stroud a interpretat dispariția subită a Ninei Simone, și faptul că și-a lăsat verigheta în urmă, ca fiind semnul că aceasta dorește să se despartă. Ca manager al ei, Stroud era cel ce administra veniturile artistei.

Simone a înregistrat ultimul ei album pentru casa de discuri RCA, It Is Finished, în 1974 și nu a mai realizat vre-un album până în anul 1978, fiind convinsă de către Creed Taylor, să intre în studio pentru casa de discuri CTI Records. Rezultatul a fost albumul Baltimore, care deși nu a avut un succes răsunător, a fost bine primit de către critica muzicală și a reprezentat renașterea artistică în înregistrările lui Nina Simone. Alegerea sa în a păstra în materiale stilul eclectic, cu piese având ca tematică spiritualitatea cum ar fi piesa ”Rich Girl” a duo-ului Hall & Oates. Patru ani mai târziu Simone a înregistrat albumul Fodder on My Wings la o casă de discuri din Franța.

În anii 1980, Nina Simone a cântat în mod regulat la Ronnie Scott’s Jazz Club din Londra, unde a și înregistrat albumul Live at Ronnie Scott’s în 1984. Deși stilul ei pe scenă în primii  ani ai carierei poate părea de o anumită rigiditate, în următorii ani, Nina Simone a devenit mai blândă cu audiența sa și astfel în reprezentațiile live a început să spună anecdote umoristice referitoare la cariera sa și muzica sa și chiar solicita ca publicul să-i sugere ce să cânte prin cereri. În anul 1987, înregistrarea originală a piesei „My Baby Just Cares for Me” a fost folosită într-o reclamă pentru parfumul Chanel No. 5 în Marea Britanie. Acest lucru a făcut ca înregistrarea să fie relansată, făcând ca această piesă să intre pe locul 4 în topul pieselor din Marea Britanie, al revistei de muzică NME și acest lucru a dus la creșterea popularității în Marea Britanie.

Când s-a întors în Statele Unite, a aflat că a fost emis un mandat pe numele său pentru neplata taxelor (ca un protest al ei împotriva țării sale care a participat la Războiul din Vietnam) și s-a dus astfel în Barbados pentru a scăpa de autorități și de acuzațiile acestora. Nina Simone a stat în Barbados ceva timp și chiar a avut o legătură amoroasă cu Prim-Minstrul, Errol Barrow. O prietenă bună a artistei, de altfel o altă artistă celebră, Miriam Makeba, a convins-o să plece să locuiască în Liberia. Mai târziu, a locuit în Elveția și în Olanda, înainte să se stabiliească în Franța în anul 1993. În timpul unui concert în Newark, ea a anunțat ”Dacă veniți să mă vedeți din nou, trebuie să mergeți în Franța, pentru că nu mă mai întorc”

Și-a publicat autobiografia, I Put a Spell on You, în 1992. A înregistrat ultimul material discografic, A Single Woman în 1993, unde s-a descris ca fiind o femeie singură. Acest album reflectă solitudinea și durerea ei. A continuat să concerteze în anii 1990, dar rar a călătorit fără a avea un anturaj alături. În ultima decadă a vieții sale, Simone a vândut peste un milion de exemplare de discuri, făcând ca prin acest fapt să fie o artistă best-seller la nivel global. Acest lucru a fost reușit și prin revoluția CD-urilor, a expunerii globale prin mass-media și prin noutatea apariției internetului.

Boala și decesul

Nina Simone fusese diagnosticată cu tulburare bipolară la sfârșitul anilor 1980. În anul 1993, Simone s-a stabilit lângă Aix-en-Provence în Sudul Franței. A suferit de cancer mamar pentru câțiva ani înainte de moartea ei ce a survenit în somn la casa sa din Carry-le-Rouet, Bouches-du-Rhône pe 21 Aprilie 2003. La funeraliile sale au venit prietena și cântăreața Miriam Makeba și Patti LaBelle, poetul Sonia Sanchez, actorul Ossie Davis, actrița Ruby Dee și mulți mulți alții. Cenușa sa a fost împrăștiată în mai multe țări Africane.

Nina Simone are o fiică, Lisa Celeste Stroud, actriță și cântăreață, care și-a luat numele de scenă Simone, și a apărut pe Broadway în piesa, Aida cunoscută și sub numele de Elton John and Tim Rice’s Aida.

Personalitatea

Nina Simone era cunoscută pentru temperamental său și izbucnirile sale frecvente. În anul 1995, a tras un foc de armă la directorul executive al casei de discuri, pe care l-a acuzat că i-a furat din drepturile de autor. Simone a spus că, ”am încercat să-l omor” dar ”am ratat”. În 1995 l-a împușcat și rănit pe fiul vecinei sale, cu o pușcă pneumatică datorită râsetelor băiatului ce îi deranja concentrarea. Conform biografului ei, Simone lua medicamente pentru o anumită suferință ce o avea încă de la mijlocul anilor 1960. Acest lucru era știut doar de un grup restrâns și intim, și era ținut ascuns pentru opinia publică timp de mulți ani, până când a apărut biografia, Break Down and Let it All Out, scrisă de către Sylvia Hampton și David Nathan care au spus despre această boală în 2004, după moartea acesteia. Cântăreața și textiera Janis Ian, o amică a Ninei Simone, a relatat în autobiografia sa, Society’s Child: My Autobiography două incidente care ilustrează volatilitatea Ninei Simone: unul la un magazin  de încălțăminte, forțând vânzătorul suba menințarea unui pistol, să ia o pereche de sandale înapoi, după ce le purtase, și un altul în care Simone i-a cerut drept de autor acestei artiste Janis Ian, că a înregistrat o piesă a acestei artiste, și ca răspuns că a fost refuzată a smuls un telefon de pe perete.

Piesele standard

De-a lungul carierei sale, a realizat o colecție de piese ce mai tîrziu deveneau piese standard ale repertoriului său. Unele piese erau scrise de ea, în timp ce altele erau noi aranjamente ale altor standarde din lumea muzicii, iar altele erau piese scrise special pentru Nina Simone. Primul ei hit în USA, a fost interpretarea ei a piesei bine-cunoscute ale lui George Gershwin, I Love You, Porgy (înregistrată în anul 1958). A ajuns pe locul 18 în topul pop al pieselor și pe locul 2 într-un top al melodiilor artiștilor de culoare. În aceiași perioadă a înregistrat piesa My Baby Just Cares for Me, care a fost cel mai mare success al său în anii cu mult de după lansarea piesei, în anul 1987, după ce a fost folosită într-o reclamă în anul 1986 la parfumul Chanel No. 5. A fost creat și un videoclip de către Aardman Studios. Piese foarte cunoascute au fost pe albumele scoase la casa de discuri Philips, incluzând aici, „Don’t Let Me Be Misunderstood” pe discul Broadway-Blues-Ballads (1964), „I Put a Spell on You”, „Ne me quitte pas” (o reinterpretare a piesei lui Jacques Brel) și ”Feeling Good” pe albumul I Put a Spell On You (1965), „Lilac Wine” și „Wild Is the Wind” pe albumul Wild is the Wind (1966).

„Don’t Let Me Be Misunderstood”, „Feeling Good” și „Sinner Man” (de pe materialul discografic Pastel Blues, 1965) au rămas piese populare și datorită variantelor sale de piese cover (cel mai notabil cover fiind al trupei The Animals al piesei „Don’t Let Me Be Misunderstood”) sampler-uri din piesele sale pentru coloane sonore la diferite filme, reclame pentru alte piese, pentru seriale TV și jocuri video. Piesa „Sinner Man” a fost coloană sonoră pentru serialele Scrubs, Person of Interest, The Blacklist, Sherlock și Vinyl precum și în filme precum The Thomas Crown Affair, Miami Vice, și Inland Empire și folosită în producțiile muzicale ale lui Timbaland și Talib Kweli. Piesa „Don’t Let Me Be Misunderstood” a fost folosită ca sample de către producătorul Devo Springsteen pe piesa „Misunderstood” de pe albumul rapper-ului Common din 2007, Finding Forever și de către mai puțin cunoscuții producători Rodnae and Mousa pentru piesa „Don’t Get It” a lui Lil Wayne pe de albumul său din 2008 Tha Carter III. Piesa „See-Line Woman” a fost folosită ca sample de către Kanye West pentru piesa „Bad News” de pe albumul său, 808s & Heartbreak. Reinterpretarea ei asupra piesei lui Billie Holiday, ”Strange Fruit” afost de asemenea folosită ca sample de către Kanye West pentru piesa „Blood on the Leaves” de pe materialul discografic al artistului, Yeezus.

Anii în care Nina Simone a activat la casa de discuri RCA, au dat câteva piese care au devenit populare, în mod special în Europa. În 1968, piesa „Ain’t Got No, I Got Life”, un potpuriu din muzicalul Hair de pe albumul ”Nuff Said”  a devenit un surprinzător hit pentru Nina Simone, clasându-se pe locul 4 în topul UK Singles Chart și astfel a reușit să devină populară și printre audiența tânără. În 2006 a revenit în top, această piesă printr-un remix realizat de către Groovefinder.

Următorul single, o reinterpretare a piesei ”To Love Somebody” a grupului Bee Gess, a ajuns în Top 10, în anul 1969. Piesa ”The House of the Rising Sun” a fost inclusă pe materialul Nina Simone Sings the Blues din anul 1967 deși Simone a înregistrat piesa și în anul 1961 și inclusă pe materialul Nina at the Village Gate din 1962, fiind astfel varianta înregistrată înaintea celor înregistrate de către Bob Dylan și Van Ronk. Mai târziu a fost făcută o variantă și de către trupa The Animals, care a devenit practic piesa emblematică a trupei.

Stilul interpretărilor live

Prezența sa scenică a făcut ca să i se dea titlul de ”High Priestess of Soul” – ”Marea Preoteasă a Sufletului (și a muzicii Soul)”. Era pianistă, cântăreață și o performeră desăvârșită, atât separat cât și în același timp. Ca și compozitor și aranjor, Nina Simone, a creat și s-a mutat de la un stil la altul: de la gospel la blues, jazz și folk și piese de factură a muzicii clasice europene. Be lângă faptul că folosea contrapunctul în stilul lui Bach, a fost influențată de către virtuozitatea perioadei romantice a muzicii clasice, de secol 19 cum ar fi repertoriul creațiilor lui: Chopin, Liszt, Rachmaninoff și alții. Pe scenă, aceasta încorpora în prestația sa, monologuri și dialoguri cu audiența și utiliza de multe ori liniștea ca pe un element muzical. Compara acest lucru cu ”hipnoza în masă” pe care ”o folosesc întotdeauna”. De-a lungul carierei sale a fost acompaniată în înregistrări și chiar pe scenă, de către percuționistul Leopold Fleming și chitaristul și directorul muzical, Al Schackman, iar în concerte trupa era și mai numeroasă!

Onoruri

A primit în anul 2000, premiul Grammy Hall of Fame pentru interpretarea piesei ”I Loves You, Porgy”. A primit de asemenea 15 nominalizări la Premiile Grammy. În anul 1974 de Ziua Bunăvoinței Umane, în Washington DC, peste 10.000 de persoane au venit să o vadă și în această gală, Nina Simone a primit diplome de onoare pentru muzica și activitatea ei umanitară de la Universitatea din Massachusetts Amherst și de la Malcolm X College. Prefera să i se spună ”Dr. Nina Simone” după ce primise aceste onoruri.

Cu două zile înainte de moartea sa, Nina Simone a fost premiată cu o diplomă de onoare de la Curtis Institute of Music, școala muzicală care au refuzat-o pe aceasta în tinerețe pentru a fi studentă, la începutul carierei.

În 2002, orașul Nijmegen din Olanda a numit o stradă cu numele ei, de altfel aceasta a locuit în acest oraș între anii 1988 – 1990. Pe 29 august 2005, tot în Nijmegen, în sala de concerte De Vereeniging și peste 50 de artiști, printre care: Frank Boeijen, Rood Adeo și Fan Claassen, au onorat-o pe Nina Simone printr-un concert tribut intitulat ”Greetings from Nijmegen”

A fost inclusă în North Carolina Music Hall of Fame, în anul 2009

În anul 2010, o statuie în onoarea sa a fost ridicată în Trade Street din localitatea natală Tryon din Carolina de Nord.

Anunțuri