Matisyahu!

Matthew Paul Miller (nascut pe 30 iunie 1979), cunoscut sub numele sau evreiesc Matisyahu (‘‘Dar de la Dumnezeu’’), este un muzician american de reggae si rock alternativ.
Cunoscut pentru ca amesteca teme muzicale traditionale evreiesti cu reggae, rock, sunete de hip-hop beatboxing, melodia din 2005 a acestuia “King Without a Crown” a fost un hit in Top 40 in Statele Unite. Din 2004, acesta a lansat 4 albume de studio, precum si doua albume live, doua albume de remix-uri si alte doua DVD-uri ale concertelor sale.
A jucat rolul de tzadik = intelept, in filmul The Possession, un film supranatural-horror, regizat de catre Ole Bornedal si co-produs de Sam Raimi. De-a lungul carierei sale, Matisyahu a lucrat cu Bill Laswell, prodcatorii de muzica reggae Sly & Robbie si cu producatorul Kool Kojak
Biografie:
Matisyahu s-a nascut in West Chester, Pennsylvania. Familia sa apoi s-a mutat in White Plains din Westchester County, statul New York. A fost adus catre Iudaismul Reconstructionist si a mers la o scoala evreiasca la Bet Am Shalom, o sinagoga din White Plains. Si-a petrecut majoritatea copilariei invatand despre diferitele dogme ale iudaismului, dar pe vremea cand devenea un adolescent a inceput sa se razvrateasca asupra celor accumulate si asupra identitatii sale. A inceput sa ia droguri si s-a lasat de liceul din White Plains. A devenit un fan inrait al trupei Phish, luand halucinogene si urmand trupa peste tot in turneele lor. Si-a terminat liceul in Bend, Oregon. In toamna anului 1995, Matisyahu a luat parte la un program de 2 luni in Israel la Alexander Muss High School in Hod Hasharon, un program ce oferea studentilor o explorare la prima-mana a iudaismului ca o solidificare a identitatii cursantilor.
Aceasta experienta a dus la decizia sa de a adopta Iudaismul Orthodox. Initial si-a gasit drum catre Carlebach Shul pe partea de vest a Manhattan-ului. Matisyahu apoi a urmat miscarea Chabad din Piata Washington, o ramura a marei familii a miscarii Hasidice, numite adesea Lubavitch. Matisyahu a inceput in acea perioada sac ante cu trupa evreiasca Pey Dalid. La varsta de 19 ani, Miller s-a alaturat in mod oficial miscarii Chabad si si-a luat forma ebraica a numelui sau, adica Matisyahu.
Originile numelui sau: numele de Matisyahu este pronuntia Yiddish a numelui evreiesc biblic Mattityahu, numele liderului evreu din secolul 2 dupa era noastra, liderul revoltei Macabeilor. Numele englezesc este Matthew sau in romana Matei. Intr-un interviu al revistei Kosher Spirit Magazine (o publicatie al unei dintre cele mai importante agentii de certificare kosher din lume OK Kosher Certification), Matisyahu a explicat originea folosirii acestui nume, dupa cum urmeaza: desi el ca majoritatea baietilor evrei, a primit la ceremonia de Brith Mila un nume evreiesc, familia sa a pierdut cumva urma acestui nume. In liceu era asumat ca fiind Matisyahu, datorita conexiunii intre numele Matthew si Matisyahu. Mai tarziu certificatul original al nasterii sale a fost localizat si s-a descoperit ca actualul nume dat la brith a fost numele Yiddish „Feivish Hershel”. Totusi a fost sfatuit de catre rabinii sais a continuie sa foloseasca numele evreiesc cu care el a crescut.
2001 – 2007:
Din 2001 pana in luna iulie 2007, Matisyahu a fost afiliat comunitatii hasidice al Chabad-Lubavitch din Crown Heights, Brooklyn, New York. Totusi din 17 iulie 2007, a declarant ziarului Miami New Times, intr-un interviu ca nu se mai identifica in mod necesar cu miscarea Lubavitch. In interviu el a declarant ca: “…pe zi ce trece ce invat mai mult despre alte tipuri de iudaism, nu vreau sa ma exclude. Ma simteam ingradit.’’ In toamna lui 2007, cand era intr-o vacanta cu familia, pe care si-a petrecut-o in cartierul Nachlaot din Ierusalim, si-a exprimat interesul intr-o alta miscare hasidica, cea numita Karlin. Din noiembrie 2007, el prefera sa se roage la sinagoga karlin din Boro Park, unde obiceiul este ca rugaciunile sa se spuna sub forma unui tipat extaziat; cu tooate acestea el continua sa locuiasca in Crown Heights datorita afinitatii sotiei sale asupra acestei comunitati. La scurt timp dupa adoptarea hasidismului, acesta a inceput sa studieze Torah la Hadar HaTorah, o yeshiva pentru cei ce se reintorc la iudaism, acolo chiar a scris si compus primul sau album. Ca influente muzicale, el ii consider ca inspiratie pe: Bob Marley, Phish, God Street Wine si Rabinul Shlomo Carlebach si il crediteaza pe Rabinul Simon Jacobson, prin cartea sa Toward a Meaningful Life pentru inspiratia in a scrie versurile piesei de pe albumul Youth, numita Youth. Ca parte a credintei, el tine Shabat-ul, si astfel nu are concerte in zilele de vineri seara pana sambata seara. O exceptie a fost facuta de la regula in 2007, cand a avut un concert in Fairbanks, Alaska; cand soarele nu a apus pana la ora 2:00 dimineata, cantant pana la acea ora tarzie nu a fost o violare a regulei de Shabat.
Viata personala: Matisyahu a intalnit-o pe studenta la film a Universitatii din New York, Talia, cand aceasta i-a luat un interviu, pentru un documentar al ei cu subiectul interdictia ca barbatul si femeia sa nu se atinga. Rabinul Korn, le-a facut cunostinta si astfel acestia s-au casatorit in august 2004. Impreuna au 3 baieti: Laivy (nascut in 2005), Shalom si Menachem Mendel (nascut in 2011). Pe 13 decembrie 2011, Matisyahu a postat o poza de a sa fara barba pe Twitter, explicand pe site-ul sau astfel: ‘‘Gata cu superstarul Hasidic-reggae. Imi pare rau prieteni, tot ceea ce primiti sunt eu…nici un alias. Cand am inceput sa devin religios in urma cu 10 ani, a fost un process natural si organic. A fost alegerea mea. Calatoria mea pentru a descoperi radacinile mele si a explora spiritualitatea evreiasca-nu prin carti ci prin viata reala. La un anumit punct am simtit ca am nevoie de ma supune unui nivel inalt de religiozitate…sa ma indepartez de intuitia mea si sa accept adevarul sublim. Am simtit ca pentru a devei o persoana mai buna, am nevoie de reguli-multe reguli-sau altfel intr-o oarecare masura decadeam. Acum ma revendic. Avand incredere in bunatatea mea si in misiunea mea divina. Fiti gata pentru un an minunat, plin cu muzica renasterii. Si pentru cei ingrijorati de fata mea goala, nu stati cu grija…nu ati vazut chiar ultima parte a parului meu facial.’’ In iunie 2012, Matisyahu a aparut intr-un video pentru a promova clipul noii sale melodii “Sunshine” cu parul vopsit blond si fara kippa, cauzand mare agitatie in randul blogosferei evreiesti.
Cariera: Miller a cantat pentru aproape un an ca MC Truth in Bend, Oregon, in trupa Soulfori. In 2004, Matisyahu, dupa ce a semnat cu casa de discuri JDub Records, o casa de discuri non-profit care promoveaza muzicieni evrei, si-a lansat primul sau album, Shake Off the Dust…Arise. La festivalul Bonnaroo din 2005, Trey Anastasio de la trupa Phish l-a invitat sa cante in concertul sau. Albumul sau de debut in succesul international a fost produs de catre binecunoscutul Bill Laswell, cu o contributie minora a producatorilor pop Jimmy Douglas si III Factor. Albumul sau live din concert, Live at Stubb’s, lansat in 2006 a fost inregistrat la un concert din Austin, Texas care a fost urmat de albumul Youth. Intre anii 2005 si 2006 a realizat turnee extinse in Statele Unite, Canada si Europa si a marcat si prin numeroase opriri in Israel, incluzand o cantare ca artist in deschidere al concertului lui Sting, in iunie 2006. La sfarsitul anului 2006, a lansat un album de remix-uri numit No Place to Be, cu remix-uri si re-inregistrari ale unor piese de pe cele 3 albume precedente cat si un cover al piesei trupei The Police, ‘‘Message in a Bottle’’. Versiunea live a piesei King Without a Crown, a intrat in Top 10 Rock Modern in 2006. Un videoclip si albumul de pe care ace parte si aceasta piesa, Youth, produs de catre Bill Laswell, a fost lansat pe 7 martie 2006. Pe 16 martie acest album a fost desemnat de catre revista Billboard ca fiind albumul numarul unu in variant digitala. In 2006 a aparut iar la festivalul Bonnaroo, de data aceasta ca artist solo. La scurt timp dupa lansarea albumului, el a taiat legatura cu managerii sai de la JDub Records. JDub manageriau artistul Matisyahu, dar nu reprezenta si casa sa de discuri. La festivalul de film din 2007 Slamdance Film Festival, filmul Unsettled, in care Matisyahu apare, a primit Premiul cel Mare al Juriului pentru Cel mai bun documentar. In vara anului 2007, el s-a alaturat trupei 311 in turul lor numit Summer Unity Tour. Si a canat si in documentarul din 2008, Call + Response. Al treilea album al sau, Light, a fost lansat pe 25 august, alaturi de un EP live, numit Live at Twist & Shout.
De pe data de 10 iulie 2010, pan ape data de 30 iulie, Matisyahu alaturi de trupa The Dirty Heads au suportat in turneul lor din Statele Unite, pe noua componenta a trupei Sublime with Rome. In noiembrie 2009, NBC a folosit piesa ‘‘One Day’’ ca muzica de fundal pentru reclama lor privind Jocurile Olimpice. Aceasta a facut ca sa existe speculatia, ca aceasta piesa ar putea fi tema oficiala a Jocurilor Olimpice. Dar a ramas doar ca piesa de fundal pentru NBC, nefiind confirmata ca piesa Jocurilor Olimpice.
Pe 2 august2010, Matisyahu a relatat in revista OC Weekly, ca a inceput sa scrie noi cantecet pentru un nou material discografic. Pe data de 26 noiembrie 2010, Matisyahu a lansat o editie speciala numita Record Store Day Black Friday cu un vinil de 7 inch, numit Two, pentru magazinele independente ce vand materiale discografice.
Matisyahu a inregistrat o piesa hip-hop cu influenta din muzica sefarda, „Two Child One Drop” pentru albumul-compilatie Sephardic Music Festival, Vol. 1, alaturi de artisti precum rapper-ul hasidic Y-Love, grupul israelian de funk/hip-hop Hadag Nahash si trupa de rock psihedelic si muzica sefarda Pharaoh’s Daughter. Pe 18 august 2010, Matisyahu s-a intors la Stubb’s in Austin, Texas pentru o alta inregistrare live, materializata in albumul Live at Stubb’s Vol. 2. Albumul a fost lansat pe 1 februarie 2011. Tot in acelasi an, acesta a pornit in turneu, iar in martie a aceluasi an, acesta a aparut in clipul cantaretului hasidic DeScribe.
Pe 8 mai 2012, Matisyahu a lansat noua sa piesa numita ‘‘Sunshine’’, iar albumul sau nou Spark Seeker, a fost lansat pe data de 17 iulie 2012 in Statele Unite.
Stil artistic: Matisyahu fuzioneaza stilurile contemporane de rap, beatboxing si hip-hop in mod general cu stilul vocal traditional al jazz-ului si cu acela al unui hazzan, toate acestea inserate intr-o puternica influenta a muzicii reggae. Jurnalistul si criticul muzical, de la New York Times, Kelefa Sanneh scria despre el: ‘‘stilul sau aduce mult cu primii artisti de dancehall reggae precum Barrington Levy si Eek-a-Mouse’’. Kevin Peng de la Chicago Tribune il descrie pe Matisyahu ca o combinatie intre ‘‘dancehall reggae, muzica jam-band-ului Phish si ska-punk-ul fomatiei Sublime’’
In 2006, Matisyahu a declarant ca “toate piesele mele sunt influentate si inspirate de invataturile care le-am primit. Vreau ca muzica mea sa aibe o semnificatie, de a fi in stare sa atinga lumea, sa-i faca sa gandeasca. Hasidismul invata ca, muzica este penita sufletului. Muzica loveste intr-un loc foarte adanc si ne vorbeste intr-un mod pe care cuvintele nu reusesc sa o faca’’.
Colaborari: Matisyahu a cantat in concerte cu Kenny Muhammad, un beatboxer musulman. De altfel a si inregistrat piesa One Day alaturi de Akon. Matisyahu a colaborat la piesa Unity, a lui Trevor Hall, de pe albumul cu acelasi nume. A colaborat si pe doua piese ale trupei P.O.D. de pe albumul Testify, „Roots in Stereo” si „Strength of My Life”.
A colaborat cu Shyne pe piesa ‘‘Buffalo Soldier’’ de pe aklbumul din 2012, Spark Seeker, ca si pe piesa de pe acelasi album, ‘‘Crossroads’’ cu muzicianul si compozitorul J. Ralph. A mai colaborat in diferite concerte cu proiectul electronic din Israel, Infected Mushrooms, pe un remix al piesei One Day. Pe piesa ‘‘Square Circles’’ a trupei Moon Taxi, a colaborat si Matisyahu; de asemenea si pe piesa „Drown in the Now’’ a trupei The Crystal Method ca si pe o piesa a trupei The Dirty Heads de pe albumul lor Cabin by the Sea, „Dance All Night”.

 

Snap music

Snap music este un subgen al muzicii hip-hop, un subgen ce este mai dansant decat celalalte din muzica hip-hop; care îşi are originea în Sudul Statelor Unite, spre sfârşitul anilor 1990 în Bankhead, Vestul metropolei Atlanta din statul Georgia în Statele Unite.
Primii artişti ai acestuio subgen includ: D4L, Dem Franchize Boys şi K-Rab.
Piesele din acest subgen în mod general sunt compuse astfel: toba bass realizată cu ajutorul Roland TR-808 Rhythm Composer, cinel, bass şi bineînţeles pocnirea din degete-snapping, toate pe un anumit ritm si susţinut de o parte vocală.
Hit-uri ale acestui subgen includ: „Lean Wit It, Rock Wit It” de la Dem Franchize Boys, „Money in the Bank” de la Lil Scrappy, „Laffy Taffy” de la D4L, „It’s Goin’ Down” de la Yung Joc şi Crank That (Soulja Boy) de la Soulja Boy Tell’Em.
Muzica crunk este supranumită „predecesorul muzicii snap”. Revista Hip-Hop DX Magazine, descrie muzica snap ca fiind: „versiunea relaxantă a muzicii crunk”.
Istoric:
Se sugerează că muzica snap a apărut undeva pe la începutul anilor 2000, în cartierul Bankhead din Atlanta, care era împânzit de infracţionalitate crescută, locul unde diferenţele dintre săraci şi bogaţi erau evidente la tot pasul şi astfel această nouă muzică a fost descrisă ca având „un sunet mai liniştit” în „mijlocul acestei toate agresiuni din cartier”.
La scurt timp de la crearea sa, această muzică a luta faţa unui alt gen muzical specific Atlantei – muzica crunk.
În anul 2003, grupul Dem Franchize Boys, care deja a produs câteva piese pentru cluburile locale, au fost semnaţi cu Universal Music Group. S-a spus mereu că din cauza promovării slabe şi a deciziei Universal de a lansa în aceeaşi zi albumul acestui grup cu lansarea albumului lui Nelly – Sweet and Suit, a dus la insuccesul pe piaţa muzicală al albumului de debut a celor mai sus menţionaţi.
În acelaşi an, 2005, acesştia au atras atenţia producătorului Jermaine Dupri, care e realizat un remix la piesa lor „I Think They Like Me” si i-a semnat cu casa sa de discuri So So Def. Remixul piesei „I Think They Like Me” s-a clasat pe cele mai înalte poziţii în topurile de Rap/R&B şi a ocupat şi locul 15 în topul Billboard Hot 100. Astfel, Jermaine Dupri a fost catalogat ca fiind personajul principal care a făcut ca acest subgen muzical să fie popular.
Un alt grup important este D4L, care concerta in Vision Nightclub and Lounge din Atlanta, alaturi de 8Ball, Keyshia Cole si Slim Thug. In anul 2005, ei au produs piesa de succes „Laffy Taffy” care a ocupat locul 1 in topul Billboard Hot 100. Albumul lor de debut, „Down for Life” a fost certificat cu discul de aur de catre Asociatia Americana a Industriei Inregistrarilor (RIAA). D4L si Dem Franchize Boys au inceput o rivalitate despre cine a inventat acest gen muzical. Fabo de la D4L a mentrionat ca nimeni nu respecta grupul Dem Franchize Boys in Atlanta si ca ei erau denumiti acolo ca fiind: „prostituatele casei de discuri”.
In orice caz, binecunoscuta revista New York Times, a declarat ca versurile produse de T.I. si Young Jeezy au primit mai mult respect in Atlanta decat grupuri precum D4L, unde muzica snap este vazuta ca o muzica doar de club care este opusa muzicii adevarate de strada precum cea a lui Young Jeezy.
In timp aceasta rivalitate continua, DJ-ul rezident al clubului Pool Palace din Atlanta, DJ T-Roc, a declarat ca producatorul/rapper-ul K-Rab facea muzica snap inainte ca as existe trupele Dem Franchize Boys si D4L. Sunt alte fapte care atesta ca K-Rab este pe buna dreptate creatorul original al acestui subgen de hip-hop – el a produs piesa „Laffy Taffy” si vocea sa apare pe primele hit-uri de snap cum ar fi „Do The Pool Palace” si „Bubble Gum”.
Pe 2 ianuarie 2006, New York Times a realizat o cronica referitoare la piesa „Laffy Taffy”. In timp ce se analiza structura acestei piese, autorul cronicii a concluzionat ca piesa este stupida si ca nu este acel rap dur pe care el il stia. Cronica atingea si o critica asupra genului snap prin a relata ca este posibil sa placa sound-ul acestui gen unor case de discuri, dar in opinia autorului ele aveau nevoie de ceva mai serios decat snap. In aceasta cronica s-a mai spus ca muzica snap este foarte bine primita in mediul online prin download, fiind o muzica ieftina de cumparta comparativ cu celelalte genuri (la acea vreme piesa „Laffy Taffy” cumparandu-se in online cu numai 99 de centi).
A mai existat un hit ce s-a clasat pe locul 3 in topul Billboard Hot 100 in 2006 de la rapper-ul Yung Joc „It’s Goin’ Down” si totusi revista Billboard a afirmat intr-un articol ca sound-ul acestei piese nu este acela a pocnirii din degete asa de cunoscut ca in piesele de snap.
In anul 2006, revista Vibe a mentionat si un subgen al snap-ului numit Snap&B in stransa legatura cu albumul trupei Cherish, „Unappreciated”. Ravista Vibe si-a pus problema daca acest subgen poate detrona un alt subgen popular la acea vreme numit Crunk&B. Tot revista spune ca acest subgen se caracterizeaza prin ritmul lent specific R&B-ului dar si prin acea pocnire a degetelor caracteristica muzicii snap.
In anul 2007, subgenul a avut cea mai mare popularitate. Producatorul si rapper-ul T-Pain a intrat in Billboard Hot 100 cu piesa sa de snap&B, „Buy U a Drank (Shawty Snappin’)”, mai tarziu in acelasi an piesa s-a clasat pe locul 1 in topul mai sus mentionat si a devenit locul 68 in Topul celor mai bune piese ale anului 2007, realizat de revista Rolling Stones. Piesa a luat si premiul Vibe Award pentru „Cea mai buna piesa a anului”.
Originea stilistica:
Hip-Hop-ul sudic
Crunk
Sunet: pocnirea din degete
Originea culturala:
Sfarsitul anilo 1990, in Bankhead, metropola Atlanta din statul Georgia, Statele Unite ale Americii
Instrumente tipice:
Sampler-ul
Drum machine
Vocea
Popularitate:
Mijlocul anilor 2000 (2005-2009).

 

Crunkcore

Genul muzical crunkcore (deasemenea denumit crunk punk, screamo-crunk, crunk rock şi scrunk) este un gen care combină crunk hip-hop cu elemente ale muzicii screamo (un subgen al muzicii hardcore punk, care a evoluat din genul muzical emo, la începutul anilor 1990).
Ziarul The Boston Phoenix descrie acest gen ca fiind: „combinaţia genului minimalist de hip-hop din sudul Statelor Unite, fredonarea unei piese cu ajutorul Auto-Tune, alături de părţi muzicale inspirate din muzica techno, vocea care zbiară în majoritatea pieselor şi versuri care amintesc de petreceri”. Un alt ziar, Inland Empire Weekly, descrie genul ca cel ce „combină muzica post-hardcore şi heavy-metal cu crunk hip-hop.
Istoric:
Conform ziarului The Boston Phoenix, scriitorul şi muzicianul Jessica Hopper revendică faptul că acest gen îşi are originea prin 2005, când trupa Panic! at the Disco a mixat muzica lor emo cu muzica electronică. Dar co-creatorul şi directorul festivalului de muzică şi sporturi extreme, Warped Tour, Kevin Lyman, descrie grupul 3OH!3 ca fiind „punctul culminant în creerea muzicii scrunk” şi spune astfel că „deşi trupa 3OH!3 nu încorporează ţipetele specifice prezente la marea parte a trupelor de acest gen, ei au fost primii artişti influenţaţi de muzica emo, care au plecat din a compune şi cânta cu instrumentele tipice necesare muzicii emo şi s-au bazat pe muzică compusă cu ajutorul programelor de făcut muzică, în timp ce au păstrat multe din elementele stilistice ale muzicii emo”.
Critică:
Ziarul The Boston Phoenix menţionează critica la adresa acestui gen muzical în articolele sale, spunând că: „ideea ca o mână de copii să mixeze piese de screamo cu beat-uri de crunk, cu versurile aşa-zise cu tentă de gangster, toate acestea combinate cu moda artiştilor din muzica emo au adus o anumită ură în rândul criticilor muzicali”
Trupa Bronkencyde în mod particular a fost vizată de către John McDonnell de la The Guardian, numind acest grup „cel mai prost lucru care s-a putut întâmpla muzicii de la piesa Nine Million Bicyles in Beijing a cântăreţei Katie Melua încoace”.
Fondatorul site-ului AbsolutePunk a afirmat că nivelul reacţiei împotriva acestei trupe este cel mai mare pe care el l-a văzut asupra unui artist sau trupă în mai bine de 10 ani de când se ocupă de acel site, el a afirmat: „sunt doar răi şi acest fapt rezumă totul în muzică şi modul în care se comportă oamenii şi acest lucru nu ar trebui să fie aşa”. Vocalistul trupei, Mikl a recunoscut această critică adusă trupei şi muzicii lor, dar a declarat că: „Nu ne pasă de ceea ce zic oamenii. Toate aceste critici încearcă doar să ne dărâme şi totuşi noi vindem multe copii ale albumelor noastre, ale muzicii noastre şi asta datorită fanilor noştri dedicaţi.”
Scriitorul Jessica Hopper de asemenea a criticat trupa dar a recunoscut cererea unei astfel de trupe şi a muzicii lor de către adolescenţi, declarând: „Brokencyde sunt exact ceea ce ar putea fi pop contemporan sau orice altceva din ceea ce preferă ca muzică adolescenţii…Într-un fel primeşti toate lucrurile de-o dată”
Artişti importanţi ai genului:
Brokencyde
Blood on the Dance Floor
3OH!3
Millionaires
Breathe Carolina
Dot Dot Curve
Hollywood Undead
I Set My Friends on Fire
Family Force 5
David Jeffries de la Allmusic, un ghid de muzică online binecunoscut, s-a referit la Kesha ca fiind regina muzicii crunkcore, când s-a numărat printre invitaţii trupei 3OH!3, pe albumul lor din 2010, Streets of Gold.
Origini stilistice: Screamo, crunk, hip-hop, rap rock, emo, electronica, post-hardcore
Origini culturale: a apărut la mijlocul anilor 2000 în Vestul Statelor Unite
Instrumente tipice: sintetizatoare, vocea, programe de creat muzică
Popularitate: este un gen muzical ce este popular în special în rândul adolescenţilor din Statele Unite, iar pe glob acest gen are o popularitate moderată, începând cu anii 2000, atunci când s-a şi lansat.

 

Bouyon music

Este o formă de muzică populară a statului Dominica, din regiunea Antilele Mici din Marea Caraibe, la sud-sudest de statul Guadeloupe şi la nordest de statul Martinique.
Termenul de bouyon înseamnă în limba creolă a antilelor (o limbă vorbită în zona Antilelor Mici, cu vocabular bazat pe franceză; gramatica şi vocabularul acestei limbi mai includ şi elemente din limba carib-limbă amerindiană, tradiţională zonei caraibelor şi elemente ale limbilor africane) din Dominica ceva înrudit cu „supa iahnie”. Astfel că această muzică este un mix bun (precum tocana) dintre muzica tradiţională şi muzica modernă şi este populară peste tot în zona Caraibelor.
Origine:
Cea mai cunoscută trupă a genului este Windward Caribbean Kulture sau mai pe scurt WCK, care a creat stilul în anul 1988 prin faptul ca au experimentat în a fuziona muzica Jing ping (muzică tradiţională din perioada sclavilor de pe plantaţii din Dominica; muzică cântată cu instrumente precum: acordeon, tamburină=tanbou sau tambal, boom pipe=boumboum şi un alt instrument de percuţie numit syak sau gwaj, adică un scrapper-rattle) şi muzica Cadence-lypso (deasemenea muzică tradiţională, din Dominica şi Guadeloupe, creată la începutul anilor 1970).
În timp ce caracteristicile sunetului muzicii Cadence-lypso, este bazat pe utilizarea tobelor acustice şi un ritm up-tempo agresiv al ghitărilor alături de versurile în limba creolă despre societate, această nouă muzică creată de trupa mai sus menţionată se concentrează mai mult pe utilizarea tehnologiei cu o puternică accentuare a modelelor ritmice ale orgii electronice.
Acest gen muzical aşa cum a fost popularizat de către WCK, se amestecă cu genurile muzicale jing ping, cadence-lypso şi cu dansurile tradiţionale: bèlè, quadrille, Chanté mas şi lapo kabwit, mazurka, zouk şi alte stiluri de muzici caraibiene.
Windward Caribbean Kulture – trupa a debutat în anul 1988 cu albumul intitulat „One More Sway” care a coincis cu a 10-a aniversare a Independeţei statului Dominica. Următorul album din 1990 intitulat, „Culture Shock” a fost momentul cheie pentru trupă. Albumul includea piese ca „Culture Shock” şi Dance Floor”, care au avut un real succes în zona caraibelor şi astfel au popularizat trupa.
Albumele ce au urmat, au arătat o creştere creativă a trupei în decursul anilor. În anul 1991, albumul „Follow The Leader” au dat piese semnificative cum ar fi „Follow the Leader” şi „Land of Sunshine”. În anul 1992 prin lansarea albumului „Kannibal” a fost un alt pas înainte pentru trupă în a dezvolta acest nou gen. Albumul „Forever” din anul 1993, a dat unul dintre cele mai bune hit-uri ale trupei din toate timpurile, „Conch Shell/Vola Vole” sau „The Fish Song” (aşa cum era cunoscută pe piaţa internaţională a muzicii). În anul 1995, trupa şi-a lansat cel mai de succes album din carieră, „Tou Cho Tou Flam”, care a generat 7 piese de mare succes dintr-un total de 11 piese pe cât avea albumul, unul dintre ele fiind „Balance Batty”, care şi acuma este cântat şi ascultat în zona Caraibelor dar şi în întreaga lume. La lansarea celui de-al şaptelea album al trupei, „Original Hold Dem”, mania WCK, cuprinsese toată Dominica precum şi celelalte state din zona Caraibelor. Albumul conţinea piese precum „Mete Veye”, „Original Hold Dem”, „Nomn La” şi „Preg Dance See”. Hit-uri ca acestea continuau să vină, iar muzica trupei era mereu cerută de către petrecăreţi şi iubitori de muzică de peste tot globul.
Pentru a-şi dovedi puterea, creativitatea şi forţa muzicală, trupa a concertat în Statele Unite, Canda, Europa şi prin ţările caraibiene din 1995 până în 1998. Umpleau fieacare club, sală de concerte, arene sau spaţii în aer liber pentru concerte. Acest fapt a dus la lansarea a două albume „Too Many Cooks” şi „Marathon”, care i-au propulsat pe ei cât şi muzica bouyon în atenţia internaţională. Albumul din anul 1999, „Set My People Free” a demonstrat încă o dată că trupa are abilitatea de a-şi menţine adevăratul statut de campioni ai culturii caraibiene.
Lansarea albumului „Pride And Joy”, de la casa de discuri Y2K, cuprinde piese ca: “The Buzz”, „Grand Finale” şi „Pride & Joy”. Următorul album „Caribbean Heartbeat” a consolidat poziţia lor ca adevăraţi compozitori şi direcţie a muzicii şi artei caraibiene. În 2002, trupa a lansat albumul „On Top” cu piese precum „Emotions” şi „Joy Ride”, iar pe acest album a fost prezent şi un artist din Barbados, T.C. Albumul din 2003, numit „More Music” a inclus piese ca „Send your body” şi „More music”; iar, în 2004 au lansat un album, care a fost cel mai aşteptat album de până atunci, numit http://www.wck.dm care piesa de mare succes „Rollin”. Albume ce au urmat acestuia sunt: “Calling” şi “One Boss” care au fost lansate în 2007 şi respectiv 2008.
Subgenuri:
1. Jump Up – în 1987, trupa Exile One a înregistrat o piesă de Chanté mas şi lapo kabwit intitulată „L’hivenage”, locuitorii Antilelor vorbitori de franceză, au numit această piesă ca fiind Jump up datorită faptului că dă o stare ca de carnaval. Acest ritm de jump up, mai târziu a fost modificat şi a devenit bouyon sau muzică soca modernă (aşa cum este descris pe albumul celor de la Exile One, „Creole Attitude”). În Guadeloupe şi Martinique, acest subgen este denumit generic bouyon.
2. Bouyon Soca – este un gen muzical ce fuzionează genul muzical bouyon cu muzica soca
3. Bouyon-muffin – un stil modern al muzicii bouyon, care foloseşte elemente proeminente din muzica raggamuffin jamaicană. Cel mai cunoscut artist al acestui stil este Skinny Banton care a colaborat cu trupa WCK, care a folosit vocea ca în muzica raggamuffin pe ritmuri de bouyon.
4. Reketeng – este un hibrid dintre muzicile bouyon, dancehall şi hip-hop. La fel ca muzica Dub, acest subgen este predominat de piese instrumentale, remixuri ale unor melodii deja existente. Este creat prin manipularea înregistrărilor, modificându-le prin: înlăturarea părţii vocale din piesă, şi scoaterea în evidenţă a părţilor de bass şi tobe din acea piesă existentă (această piesă în final mai este numită şi riddim).
Origini stilistice: Jing ping, Cadence-lypso şi dansurile tradiţionale – bèlè, quadrille, Chanté mas şi lapo kabwit, mazurka, zouk, etc.
Origini culturale: s-a creat în Roseau, Dominica spre sfârşitul anilor 1980
Instrumente tipice: tambour bèlè, tambou lélé şi lapo kabwit (conga), chakchak (maracas), syak sau gwaj (scraper-rattler), tambal sau tanbou (tamburină), acordeon, tobe acustice, ghitară ritmică, orgă electronică.

 

Lucky Dube

Lucky Philip Dube a fost un artist sud-african de muzică reggae. A înregistrat peste 22 de albume în limbile: zulu, engleză şi afrikaans, într-o perioadă de 25 de ani de activitate şi a fost cel mai bine vândut artist de reggae din Africa de Sud, recunoscut şi la nivel internaţional. Artistul a fost asasinat într-o suburbie a metropolei Johannesburg, pe data de 18 octombrie 2007.
Lucky Dube s-a născut pe data de 3 august 1964, în Ermelo, provincia Mpumalanga. Părinţii săi s-au despărţit înainte ca acesta să se nască şi astfel el a fost crescut de mama sa, Sarah care l-a numit Lucky, datorită faptului că mai pierduse sarcini în trecut. Alături de fratele şi sora sa, Thandi şi Patrick, Dube şi-a petrecut majoritatea copilăriei la bunica lui deoarece mama sa, s-a mutat datorită serviciului. În acea perioadă a fost introdus în religia mormonă. Într-un interviu din anul 1999, el a descris-o pe bunica sa „marea sa iubire” care „a reuşit să facă omul responsabil care sunt azi”.
Începuturile carierei muzicale: în copilărie, Dube lucra ca grădinar, dar pe măsura ce a crescut, acesta şi-a dat seama că nu câştigă destul pentru a-şi putea întreţine familia, aşa că a început să meargă şi la şcoală. Acolo s-a alăturat corului şcolii şi alături de câţiva prieteni, a format primul său ansamblu muzical, numit The Skyway Band. Tot în acea perioadă acesta a descoperit mişcarea rastafariană. La vârsta de 18 ani s-a alăturat trupei vărului său, The Love Brothers, cântând muzică zulu pop cunoscută sub numele de mbaqanga, lucrând în acelaşi timp ca paznic a unui centru de licitaţii auto. În timp ce Dube era încă în şcoală, trupa a înregistrat material discografic în vacanţele şcolare. Rezultatul a fost albumul numit Lucky Dube and the Supersoul. Al doilea album a urmat la scurt timp acestuia, de această dată Dube a şi scris unele versuri pe lângă doar a cânta. Tot în această perioadă, a învăţat şi engleza.
Trecerea la muzica reggae: în preajma lansării al celui de-al cincilea album de muzică mbaqanga, Dave Segal (care a devenit inginerul său de sunet), l-a încurajat să renunţe la „supersoul” din numele său ca artist, următoarele albume fiind semnate doar sub numele de Lucky Dube. În această perioadă artistul a început să vadă că fanii săi răspundeau pozitiv la unele piese reggae pe care le cânta în concertele sale live. S-a inspirat din muzica artiştilor legendari din reggae, Jimmy Cliff şi Peter Tosh şi a simţit că mesajul socio-politic asociat muzicii reggae jamaicane este relevant publicului sud-african, într-o societate cu instituţii rasiste. A decis să încerce acest gen muzical şi în 1984 a lansat un mini-album Rastas Never Die. Albumul s-a vândut în doar 4000 de unităţi, în comparaţie cu 30000 de unităţi vândute la albumele precedente. Susţinând un activism asupra apartheid-ului, regimul apartheid, l-a interzis în 1985. Cu toate acestea nu a fost descurajat şi a continuat să cânte live, sa scrie şi să producă, un al doilea album de reggae, Think About The Children (1985). Albumul s-a ales cu certifacarea disc de platină şi l-a trasnformat pe Dube într-un artist popular de muzică reggae din Africa de Sud, şi ca urmare a cestui fapt a atras atenţia pieţei muzicale şi în exteriorul ţării sale.
Succesul comercial: Dube a continuat să lanseze albume de succes şi în perioada următoare lansării albumului din 1985. În 1989 acesta a câştigat patru premii OKTV, pentru albumul Prisoner, câştigând încă patru pentru albumul Captured Live în următorul an, plus încă două pentru albumul House Of Exile în 1991. Albumul său din 1993, Victims s-a vândut în peste 1 milion de exemplare în întreaga lume. În anul 1995 el a semnat un contract de distrtibuire în întreaga lume a materialelor sale discografice ce vor fi lansate din acea perioadă înainte, cu bine-cunoscuta casă de discuri Motown. Albumul său Trinity a fost primul album lansat la Tabu Records, după ce Motown a cumpărat această casă.
În anul 1996 a lansat un album cu cele mai bune piese ale sale, Serious Reggae Business care i-a adus titulatura de „Cel mai bine vândut artist de muzică din Africa” la premiile World Music Awards şi „Artistul Internaţional al Anului” la Ghana Music Awards. Următorele 3 albume ale sale, fiecare au câştigat premii la South African Music Awards. Albumul cel mai recent (pe lângă cele două lansate post-mortem: Lucky Dube în 2007 şi compilaţia The Ultimate Lucky Dube în 2011), numit Respect, lansat în 2006, i-a adus şi o promovare mai mare pe piaţa muzicală europeană, datorită distribuirii acestui album prin casa de discuri Warner Music în Europa. Dube a concertat în întreaga lume şi a împărţit scena cu artişti precum Sinéad O’Connor, Peter Gabriel şi Sting. A concertat inclusiv la binecunoscutul festival de reggae Reggae Sunsplash, în 1991, un moment unic la acest festival, a fost că acesta a fost rechemat pe scenă pentru încă un mini-concert de 25 de minute, după ce deja oncertase în cadrul acestui festival şi bineînţeles la evenimentul din 2005 din Johannesburg, numit Live 8. Pe lângă a fi un cântăreţ, acesta a cochetat şi cu actoria, apărând în filme precum Voice In The Dark, Getting Lucky şi Lucky Strikes Back.
Decesul său s-a petrecut pe data de 18 octombrie 2007, fiind omorât într-o suburbie a metropolei Johannesburg, la scurt timp după ce îşi lăsase doi dintre cei 7 copii ai săi la casa unui unchi de-a lor. Dube îşi conducea maşina un Chrysler 300C, care se pare era urmărită de hoţi de maşini; poliţia a declarat că aceştia l-au împuşcat pentru ai fura maşina. Cinci bărbaţi au fost arestaţi în legătura cu această crimă. Trei bărbaţi au fost judecaţi şi găsiţi vinovaţi pe data de 31 martie 2009 pentru crimă şi condamnaţi la închisoare pe viaţă; chiar doi dintre ei au încercat că evadeze dar au fost prinşi.
Moştenirea sa: pe data de 28 octombrie 2008, Rykodisc a lansat o compilaţie numită Retrospective care conţine cele mai bune piese ale artistului din toate timpurile, plus piese nelansate în Statele Unite. Albumul clebra muzica lui Dube şi onora contribuţia sa adusă Africii de Sud, un alt album de cele mai bune piese a fost lansat şi anul trecut, numit The Ultimate Lucky Dube.

 

Música sertaneja

Este un stil muzical care îşi are originea în satele Brazilei, în anul 1920. Este cel mai popular stil muzical din Brazilia, în special în interiorul acestei ţări. Subgenurile acestui stil includ: Root Sertanejo, Romantic Sertanejo şi Sertanejo Universitário.
Melodiile sertanejo, au fost începând cu anii 1990, cea mai ascultată muzică pe posturile de radio
din Brazilia, constant clasându-se pe primele locuri ale topurilor de muzică din Brazilia. Adiţional, din anul 2000 până în 2003 şi apoi iar din 2009, albumele de música sertaneja le-au fost acordate o categorie aparte în cadrul Latin Grammy Awards.
Majoritatea artiştilor din muzica sertanejo sunt trupe de duo, în cele mai multe cazuri formate din fraţi, tipic ca unul din aceştia să fie backing vocal al celuilalt. Bărbaţii au dominat scena acestui gen muzical, deşi recent şi unele femei (mai notabil fiind, Paula Fernandes şi Maria Cecília) şi care deasemenea au realizat un succes important.
Subgenul, numit „sertanejo unversitário” (sertanejo universitar, a celor tineri, datorită cântăreţilor tineri) s-a dezvoltat la mijlocul anilor 2000, unde în mare parte se foloseste ghitările acustice şi a crescut în popularitate printre tinerii brazilieni. Lipsa de versuri elaborate şi atitudinea cântăreţilor, a făcut ca acest gen să fie cel mai criticat subgen din Brazilia, în special pe internet şi în cadrul mass-media; mulţi dealtfel nu-l consideră ca fiind cu adevărat „sertanejo”, ci doar un gen ce a moştenit ceva din această muzică, precum compoziţia muzicală, dar nu din liricismul acestuia şi din trăirile ce le exprimă piesele muzicii sertanejo autentice. În mod general, artiştii altor genuri evită acest subgen în mod deliberat şi chiar este considerat de către cetăţenii din clasa superioară ca o muzică ce este ascultată numai de populaţia săracă şi lipsită de educaţie. Totuşi de prin anul 2011, acest subgen a primit o popularizare importantă şi în afara graniţelor Braziliei şi astfel l-a făcut un subgen puţin mai respectat.
Istoric:
„Sertanejo” se referă la cuvântul sertão, care în portugheză s-ar traduce prin loc străin de ţară, dar în Brazilia, acest termen desemnează zona semi-aridă din regiunea Nord-estică a Braziliei. Diferă de cultura caipira (adică locuitorii unor aşezări rurale din unele regiuni braziliene), deorece s-a născut în zona ce cuprind statele: São Paulo, Minas Gerais, Goias, Mato Grosso, Mato Grosso do Sul şi Paraná. Cele două muzici: „musica caipira” sau „musica sertaneja”, se referă la muzica care este compusă şi cântată în zonele rurale, asemenea muzicii „moda de viola” (gen muzical popular tradiţional). Instrumentele folosite de către muzicienii solo sau de duo-uri sunt cele tipice Braziliei coloniale, cum ar fi viola caipira (un tip de ghitară tradiţională).
Prima perioadă: pe la sfarşitul anului 1920, muzica populară braziliană s-a format şi dezvoltat aşa cum se cunoaşte în ziua de azi. S-a născut din înregistrările realizate de către jurnalistul şi scriitorul Cornélio Pires din „poveşti” şi fragmente de cântece tradiţionale în zona rurală din statul São Paulo, în nordul si vestul statului Paraná, în sudul statului Minas Gerais şi zona Triângulo Mineiro din statul Goias şi Mato Grosso în sud-est. Pe timpul acestor înregistrări de început ale genului, această muzică era cunoscută sub numele de „musica caipira”, ale cărui versuri evocau: stilul de viaţă al oamenilor de la sate (adesea în opoziţie cu viaţa oamenilor de la oraş), frumuseţea peisajului şi romantismul acestui peisaj sătesc (acest tip de compoziţie este clasificat ca „sertanejo de raiz”, prin modul de a cânta şi accentuarea cuvintelor în viaţa de zi cu zi). Pe lângă Cornelio Pires şi al său grup de caipira, mai târziu ca perioadă a înregistrărilor au apărut anumite duo-uri: Alvarenga şi Ranchinho, Florenco Torres, Tonico şi Tinoco, Vieira şi Vieirinha, printre alţii, precum şi cântece devenit foarte populare precum: „Sergio Forero” de Cornelio Pires, „Bonde Camarão” de Cornelio Pires şi Mariano, „Sertão do Laranjinha” de Pires şi Ariovaldo şi „Cabocla Teresa” de João Pires şi Ariovaldo Pacifico.
A doua perioadă: o nouă fază în istoria muzicii acestea, a început după cel De-al Doilea Război Mondial, prin adăugarea de noi stiluri în a cânta (duete cu diferite intervaluri în interpretarea melodiei şi interpretarea piesei în stilul mariachi) genul de compoziţie al pieselor (iniţial guarânia şi polka paraguayană şi mai târziu influenţat de genurile corrido mexican şi ranchera mexicană) plus adăugarea unor instrumente ne folosite în trecut în compoziţia melodiilor, precum: acordeonul şi harpa. Tematica versurilor în mod gradual s-a deplasat către dragoste şi romantism, totuşi s-a păstrat şi un caracter autobiografic al vieţii de la sat, dar mai puţin prezent ca la melodiile din prima perioadă. Câţiva artişti s-au remarcat în această perioadă duo-urile: Cascatinha e Inhana, Irmãs Galvão, Irmãs Castro, Sulino e Murrueiro, Palmeira şi Biá, trio-ul Luizinho, Limeira şi Zezinha (tototdată cei ce au şi lansat genul muzical campeira) şi solistul José Fortuna (cel ce a adaptat genul muzical guarânia în Brazilia). Pe toată perioada anilor 1970, duo-ul Milionário & Jose Rico a sistematizat folosirea elementelor tradiţionale ale muzicii mariachi mexicane cu vioara şi trompeta, ce au îmbogăţit frumuseţea melodiilor compuse. Alte nume cum ar fi duo Pena Branca şi Xavantinho, au urmărit tradiţia veche, rustică a genului, în piesele lor, pe când solistul Tião Carreiro, a inovat prin fuzionarea genului acesta cu alte genuri braziliene precum samba, coco şi colango de roda.
A treia perioadă: introducerea ghitării electrice şi numită „ritmul tânăr”, realizată de către duo Leo Canhoto e Robertinho la sfârşitul anilor 1960, a marcat începutul muzicii popular-tradiţionale moderne. Unul din membrii emisiunii de tineret şi mişcării muzicale Jovem Guarda (tânăra gardă), câtăreţul Sergio Reis a înregistrat în aul 1970 un repertoriu format din muzică swing autentică, şi astfel prin aceasta a contribuit la o popularizare mărită a acestui gen brazilian. Renato Texeira a fost un alt artist care a adus în prin plan acest gen. La acea perioadă muzica populară-tradiţională se cânta şi se asculta doar la spectacole de circ, rodeo şi la unele radio-uri de la sate. La începutul anilor 1980, acest gen a intrat şi la radiourile de prin plan, cât şi la televiziuni – fie în programele de duminică dimineaţa sau în cadrul genericelor muzicale ale telenovelelor sau în programe speciale. În decursul anilor 1980, a existat o exploatare comercială a muzicii sertanejo, cuplată în anumite cazuri cu o reinterpretare a hit-urilor internaţionale. În această nouă modă romantică a muzicii tradiţional-populare, au ieşit la rampă importanţi artişti ai acestui gen, printre care: Trio Parada Dura, Chitãizinho & Xororó, Leandro e Leandro, Zeze Di Camargo e Luciano, Chrystian & Ralph, João Paulo & Daniel, Chico Rey & Parana, João Mineiro şi Marciano, Gian şi Giovani, Rick & Renner dar şi Gilmar Gilberto, precum şi cântăreţele Roberta Miranda şi Nalva Aguiar. Câteva piese de succes în această fază a genului sunt: „Fio de Cabelo”, de Marciano şi Darci Rossi, „Apartmento 37 „, Leo Canhoto, „Pense em Mim, ” Douglas in May, „Entre Tapas e Beijos”, Nilton Lamas and Antonio Bueno şi „Evidências”, de Jose Augusto and Paulo Sergio Valle. În contrast cu această modă a muzicii mai comerciale, duo-ul care a reapărut în prim-plan în acea perioadă Pena Branca e Xavantinho, sau adaptat către limbajul BPM-ului ghitarelor, şi astfel au apărut noi artişti ca Almar Sater, un ghitarist sofisticat, care a trecut în cânta şi blues. În următorul deceniu, o nouă generaţie de artişti au apărut în muzica sertanejo, ce au vrut să se reunească cu tradiţiile caipira, cum ar fi: Roberto Correa, Ivan Vilela, Pereira da Viola şi Chico Lobo e Miltinho Edilberto.
În anii 2000 industria muzicală din Brazilia a lansat o mişcare asemănătoare cu cea mai sus prezentată, numită sertanejo universitário cu artişti precum: Marcos & Leo, João Neto & Frederico. Pe parcurs ce această mişcare a câştigat din ce în ce mai mulţi ascultători, piaţa muzicală în principal era axată pe sosirea artiştilor din statul Goias, dar în ziua de azi noi artişti provin din statul Mato Grosso do Sul, cum ar fi: Luan Santana, Maria Cecilia & Rodolfo. Cu toate acestea, Goias nu a dezamăgit în a da nume mari pe scena naţională a muzicii din Brazilia, precum: Jorge & Mateus, João Neto e Frederico, Guilherme & Santiago, Bruno & Marrone şi Edson & Hudson.
A patra perioadă: a început prin reciclarea subgenului sertanejo universitário, artiştii divizându-se; o parte s-au întors la perioada de început când se cânta mai mult cu instrumentul numit viola caipira. O alta parte a urmat direcţia muzicii sertanejo romantice, cum ar fi cazul duo-ului Eduardo Costa e Léo Magalhães. În această perioadă, versurile nu mai sunt despre viaţă, acum ele sunt despre femei, băutură, trădare şi sex şi influenţate de muzica funk şi samba/pagode.
Sertanejo universitário.
O populară variaţie a muzicii sertanejo originale. În loc de ghitări si acordeoane, tradiţionale în această muzică s-au introdus sintetizatoarele şi ghitările electrice, fiind folosite mai des (totuşi mulţi din artiştii ce compun şi cântă acest subgen, folosesc atât în înregistrări cât mai ales pe scenă în concerte şi instrumentaţia tradiţională genului). Acest subgen, este cântat şi mai în vogă printre cei ce sunt la liceu sau la universitate, de aceea şi numele acestui subgen. Acest stil este cel ce însufleţeşte petrecerile universitare, precum piese ca: „Ai se eu te pego!” de la Michel Teló (mare hit internaţional în 2011), Balada Boa de la Gusttavo Lima (mare hit internaţional în 2012) sau Tchu Tcha Tcha de la João Lucas e Marcelo (deasemenea hit în 2012). Acest subgen are mai multe elemente ale muzicii pop decât celelalte.

 

Donna Summer

LaDonna Adrian Gaines, cunoscuta cu numele de scena Donna Summer, a fost o cantareata si o textiera din Statele Unite, care si-a castigat faima in perioada disco a muzicii, la sfarsitul anilor 1970.

Vocea acesteia era de mezzo-soprana si de-a lungul carierei a castigat de 5 ori premii Grammy. Donna Summer este primul artist ce a avut 3 dublu albume ce s-au clasat pe locul intai consecutiv in topul binecunoscut United States Billboard si deasemenea a mai avut si inca patru melodii ce s-au clasat pe prima pozitie a celuiasi prestigios top intr-o perioada de 13 luni.

Nacuta intr-o familie de afroamericani a clasei de mijloc, devotata crestinismului in Boston – Massachusetts, Summer a inceput sa cante pentru prima data in corul bisericii, inainte sa intre in mai multe trupe ce erau influentate de muzica creata de casa de discuri Motown. Influentata de contracultura anilor 1960, a devenit solista unei trupe de psychedelic rock, pe nume Crow si s-a mutat in New York. Alaturandu-se unei trupe ce realize turnee a spectacolului de musical Hair, aceasta a trait cativa ani in Germania de Vest, acolo unde s-a maritat cu Hemuth Sommer, si a carui nume l-a adoptat ca nume de scena.

Intorcandu-se in Statele Unite, Summer, a co-scris piesa „Love to Love You Baby” alaturi de Pete Bellotte; producatorul muzical Giorgio Moroder, a convins-o ca aceasta piesa sa fie cantata de ea, si a fost lansata spre succesul commercial in 1975, in mod particular pe scena disco. In urmatorii ani, Summer a urmat acest success cu o serie de hit-uri disco, cum ar fi: „I Feel Love”, „MacArthur Park”, „Hot Stuff” si „No More Tears (Enough is Enough)”. Astfel, a devenit cunoscuta ca ‘‘Regina muzicii Disco’’ si aparea frecvent la culbul Studio 54 din New York, in timp ce muzica sa atragea o popularitate crescuta in randul comunitatii gay, de aceea in cadrul acestei comunitati Donna Summer a devenit imaginea comunitatii gay. Luptandu-se cu dependenta de droguri si cu depresia, mai tarziu a redevenit crestina.

Diagnosticata cu cancer pulmonar, Summer a murit in luma mai 2012, la casa sa din Manasota Key in Englewood, Florida, dupa o lupta cu aceasta boala. Postmortem, aceasta a fost denumita ca ‘‘regina necontestata a muzicii disco din anii ‘70’’ care a primit statusul de ‘‘una dintre solistele de top ale lumii’’. Munca sa alaturi de producatorul muzical Moroder, particular pentru piesa ‘‘I Feel Love’’, a fost deasemenea descrisa de catre acest producator ca ‘‘realmente startul muzicii dance electronice’’

 

Prima parte a vietii:

Summer s-a nascut sub numele de LaDonna Adrian Gaines, pe 31 decembrie 1948 in Boston, Massachusetts, si era una din cei 7 copii ai familiei Andrew si Mary Gaines. Ea alaturi de familia sa, a fost crescuta in cartierul din Boston, Mission Hill. Tatal sau, Andrew Gaines era macelar, iar mama sa Mary, era invatatoare. Mama sa a declarat ca inca de cand Donna a inceput sa vorbeasca, aceasta a inceput desemenea sa cante: ‘‘Ea literalmente iubea sa cante. Obisnuia sa mearga prin casa cantand. Canta la micul dejun, la masa de pranz si la cina.’’.

Aceasta si-a facut debutul pentru prima data la 10 ani, la biserica comunitatii din acel cartier, unde a inlocuit-o pe vocalista care renutase sa mai apara, in corul bisericii. Preotul ei, a invitat-o sa cante astfel in corul bisericii, judecand-o doar dupa constitutia sa mica si a vocii pe care o avea atunci cand vorbea, spunand ca ‘‘aceasta va face un spectacol amuzant atunci cand va canta’’. Dar cand a inceput sa cante, aceasta a demonstrat a fi inzestrata cu o voce mai matura decat avea ea varsta. Ea insasi a declarat ca atunci cand a cantat ‘‘am inceput sa plang, toata lumea a plans dupa aceea. A fost un moment minunat din viata mea, si la un moment dat cand mi-am auzit vocea, am simtit ca si cum D-zeu imi spunea, Donna vei fi foarte faimoasa si din ziua aceea am stiut ca voi fi faimoasa’’.

Mai tarziu, Summer a urmat liceul din Boston, Jeremiah E. Burke High School, unde canta in musical-urile scolii si era considerata populara. In 1967, la cateva saptamani inainte de absolvire, Summer a plecat la New York unde a devenit o membra a trupei de blues-rock, Crow. Dupa ce au batut la usa fiecarei case de discuri si refuzati, trupa a fost deacord sa se desaparta. Summer insa a ramas in New York, unde a mers la auditii pentru musicalul Hair. Atunci cand Melba Moore a fost aleasa pentru rol, Summer a fost deacord ca ea sa ea rolul rezervat pentru productia din Munchen, a aceluiasi musical. Astfel s-a mutat in Munchen, Germania, dupa ce parintii intial nu au fost deacord.

In cele din urma, Summer a devenit vorbitoare fluenta de germana, cantand multe piese in limba germana. A participat in musicalul Ich Bin Ich (versiunea germana a The Me Nobody Knows), Godspell si Show Boat. In decursul a trei ani, ea s-a mutat la Viena, Austria si s-a alaturat institutiei Vienna Volksoper. Aceasta a mers pentru scurt timp in turneu cu un grup vocal numit FamilyTree, creatia producatorului Guenter Lauke. In 1968, Summer a lansat sub numele de Donna Gaines, la casa de discuri Polydor, prima ei piesa, varianta in limba germana a piesei Aquarius din musicalul Hair, urmat in anul 1971 de a doua piesa un cover a piesei ‘‘Sally Go ‘Round the Roses’’ a trupei The Jaynetts. In 1972 aceasta a scos o alta piesa ‘‘If You Walkin’ Alone’’ la casa de discuri Philips Records.

In 1973, aceasta s-a maritat cu actorul austriac Helmuth Sommer si a nascut o fata, Mimi, in acelasi an. Citand probleme conjugale cauzate de relatia sa cu artistul german si mai tarziu iubitul ei, Peter Mühldorfer, aceasta a divortat de Helmuth. In schimb aceasta si-a pastrat numele de familie a acestuia din urma, dar la ‘‘englicizat’’ in Summer. Cantareata a furnizat partea de backing vocal piesei compuse de producatorul Veit Marvos in anul 1972, ‘‘Nice to See You’’, creditata sub numele de Gayn Pierre. Alte piese ce au urmat au avut vocea acesteia, dar artista a negat implicarea in piesele grupului producatorului Marvos. Numele de Gayn Pierre a fost folosit de Donna in timp ce juca in Godspell alaturi de Helmuth Sommer in 1972.

 

Cariera muzicala:

1) 1974 – 1979. In timp ce canta backing vocal intr-o sesiune de inregistrari la studioul din Munchen, Musicland Studios pentru trupa Three Dog Night, Summer s-a intalnit cu producatorii Giorgio Moroder si Pete Bellotte. Trio-ul a inceput un parteneriat si au inceput sa colaboreze la piese, impreuna incepand din anul 1974. Un demo, al muncii lui Summer alaturi de cei doi producatori a dus la semnarea unui contract cu casa de discuri Groovy Records, ce era distribuita doar in Europa. Astfel, aceasta casa de discuri a scos pe piata primul album al artistei, Lady of the Night. Albumul a devenit un adevarat success in diferite tari europene, si a avut ca piese de top: ‘‘The Hostage’’ si ‘‘Lady of the Night’’, aceasta ajungand pe primele locuri ale topurilor din Olanda si Belgia.\

La mijlocul anului 1975, in timp ce lucra la un alt album, Summer a trecut peste ideea unei piese la care Moroder lucra pentru un alt artist in noul sunet ceea ce se nastea in acea perioada si anume ‘‘disco’’ scriind o parte din piesa si numind-o ‘‘Love to Love You’’. Summer mai tarziu a spus ca mereu si-a imaginat aceasta piesa ca fiind cantata de catre Marilyn Monroe, si ca ea ar fi fost singura in stare sa se apropie de emotia ce o transmite aceasta piesa. Si astfel convinsa artista a inregistrat piesa, care a fost trimisa la casa de discuri Casablanca Records, unde presedintele acestei case de discuri le-a promomis ca o va lansa in Statele Unite; si astfel Neil Bogart, presedintele case de discuri le-a spus celor doi sa inregistreze si o varianta mai lunga a piesei, de acum numita ‘‘Love to Love You Baby’’, pentru discoteci. Cei doi s-au intors la casa de discuri cu o varianta de 17 minute, si astfel Casablanca a semnat cu Summer si a lansat piesa in noiembrie 1975. Versiunea scurta era data la radiouri, pe cand versiunea lunga era data in discoteci. La inceputul anului 1976, piesa ajunsese pe locul 2 in topul Billboard Hot 100, iar albumul ce avea acelasi titlu se vanduse intr-un milion de exemplare. Piesa a avut succes si in tari din Europa  si a reusit sa se claseze pe locul 5 in topuri desi BBC a interzis in a fi difuzata. Alte hit-uri au fost: ‘‘Try Me, I Know We Can Make It’’ (locul 80 in Statele Unite), ‘‘Could It Be Magic’’ (locul 52 in Statele Unite), ‘‘Spring Affair’’ (locul 58 in Statele Unite) si ‘‘Winter Melody’’ (numarul 42 in Statele Unite). Urmatoarele albume: Love Trilogy si Four Seasons of Love, ambele au fost certificate cu aur in Statele Unite.

In anul 1977, Summer a lansat albumul conceptual I Remember Yesterday, co produs deasemenea de catre Moroder si Bellotte. Acest album a avut a doua piesa de top ten a artistei, ‘‘I Feel Love’’, care a atins locul 6 in topul din Statele Unite si locul 1 in topul din Marea Britanie. Piesa a fost inclusa si pe primul album live al cantaretei, Live and More, care de altfel a devenit primul ei album ce a atins topul Billboard 200 din Statele Unite, si a devenit certificate cu platina, vanzand peste un milion de copii. Alta piesa de pe album care a fost in top ten este ‘‘Heaven Knows’’, inregistrata alaturi de grupul Brooklyn Dreams ce a acompaniat-o pe partea de backing vocal si alaturi de solistul Joe ”Bean” Esposito cantand impreuna cu ea versurile piesei. Summer s-a casatorit cu solistul trupei Brooklyn Dreams, Bruce Sudano, doi ani mai tarziu de la lansarea piesei lor. In anul 1978, Summer a jucat in filmul Thank God It’s Friday, jucand o cantareata ce este determinata sa cante intr-un club disco foarte cunoscut. Filmul a avut un succes modest, dar o piesa din acest film cantata de artista, ‘‘Last Dance’’, a ajuns pe locul 3 in topul Billboard Hot 100 si a rezultat in castigarea primului ei premiu Grammy. Iar textierul piesei a castigat un Premiu Oscar pentru compozitia piesei.

2) 1979 – 1980. Summer a inceput munca la urmatorul ei proiect alaturi de Moroder si Bellotte, Bad Girls, un album ce era in productie de aproape doi ani. Summer si-a bazat intreg conceptul pentru acest album pe tema prostitutiei, chiar imbracandu-se ca o prostituata pentru coperta albumui.

Albumul devenise un real success, dand urmatoarele hit-uri de locul intai: ‘‘Hot Stuff’’ si ‘‘Dim All the Lights’’. Cu piesele „MacArthur Park”, „Hot Stuff”, „Bad Girls”, si duetul cu Barbra Streisand la piesa ‘‘No More Tears (Enough is Enough)’’, Summer a realizat 4 piese pe primul loc in top, pe o perioada doar de 13 luni. Piesele acestea alaturi de „Heaven Knows”, „Last Dance”, „Dim All the Lights” si ‘‘On the Radio’’ (de pe dublul album urmator albumului Bad Girls) aveau sa-i dea cantaretei 8 piese in Top 5 cele mai bune piese din acea perioada in Statele Unite, intr-o perioada doar de 2 ani. „Hot Stuff”, mai tarziu a castigat al doilea premiu al sau Grammy la categoria Cea mai buna interpretare rock vocala a unei artiste si de altfel pentru prima data cand aceasta categorie a fost inclusa pe lista categoriilor de la Grammy. In acelasi an, Summer a sustinut opt concerte cu casa inchisa in Los Angeles pe Universal Amphitheater. Summer a lansat apoi albumul, On The Radio: Greatest Hits Volumes I & II, prima ei dubla compilatie de cele mai bune piese ale sale in anul 1979, lansat international. Acest dublu album in Statele Unite a ajuns pe prima pozitie in top, fiind al treilea album consecutiv ce a atins pozitia cea mai inalta in clasamentul de specialitate. O noua piesa de pe aceasta compilatie, „On the Radio” a ajuns pe locul 5 in topul din Statele Unite, vanzandu-se in peste un milion de exemplare doar in Statele Unite.

3) 1980 – 1985. Dupa ce a lansat compilatia On the Radio, artista a dorit sa realizeze piese in alte genuri muzicale, ceea ce a adus la unele disensiuni cu casa de discuri, iar in final aceasta s-a despartit de Casablanca Records in 1980 si a semnat cu noua casa de discuri a lui David Geffen, Geffen Records. Primul album al artistei cu aceasta casa de discuri, a fost The Wanderer, care avea un mix de sunete si melodii similar albumului Bad Girls, dar cu deosebirea ca muzica disco era lipsita din compozitia cantecelor, in schimb aducand o combinatie de genuri precum: rock, rockabilly, new wave si gospel. Albumul a fost certificat cu aur, cu cantecul care si dadea numele albumului ce a fost pe locul 3 in topul din Statele Unite, urmat de alte doua piese: ‘‘Cold Love’’ si ‘‘Who Do You Think You’re Fooling’’, dar care au fost primite de catre public cu mai putin interes.

 

Psychedelic folk

Folk-ul psihedelic sau numit mai pe scurt şi psych folk, este o formă definită vag de muzică psihedelică, care îşi are originea în anii 1960, prin fuzionarea genului muzical folk şi a muzicii rock psihedelice. Acest nou gen format în acei ani a reţinut din muzica folk, instrumentaţia puternic acustică, dar la acea instrumentaţie s-a adăugat influenţele muzicale comune muzicii rock psihedelice.

Caracteristici:  folk-ul psihedelic în mod general favorizează instrumentaţia acustică deşi deseori încorporează şi alte tipuri de instrumentaţie. Melodiile din vechime, melodiile de tip liturgic, aşa numita muzica lumiisunt de altfel influenţe care se găsesc în acest tip de muzică. La fel de mult ca dublura sa rock, folk-ul psihedelic este adesea cunoscut pentru sunetul său specific, ca de transă şi atmosferic, adesea schiţat pe improvizaţie muzicală şi cu influenţe asiatice. Versurile acestei muzici, sunt mereu axate pe subiecte privind lumea naturală (natura), frumuseţea şi dragostea şi evocă o stare mentală asociată precum a efectelor drogurilor psihedelice.

Istoric:

1) Anii 1960 – prima folosire a termenului de psihedelic este se pare a fi atribuită trupei de folk din New York, The Holy Modal Rounders prin versiunea lor la o piesă semnată de legenda muzicii folk şi blues din Statele Unite, Lead Belly, piesa numită ”Hesitation Blues” în anul 1964. Muzica psihedelică s-a răspândit rapid pe scena muzicii folk atât în partea de est cât şi în partea de vest a Statelor Unite la mijlocul anilor 1960. În San Francisco, au apărut trupe precum: Kaleidoscope, It’s a Beautiful Day, Peanut Butter Consiparcy şi H.P. Lovecraft. În Greenwich Village din New York au apărut trupe ca: Jake and the Family Jewels şi Cat Mother & the All Night Newsboys; iar în Florida grupul Pearls Before Swine. Multe din aceste trupe de folk psihedelic au urmat exemplul trupei The Byrds, axându-se pe muzica folk rock începând din anul 1965 şi ca rezultat întâlnim formaţii precum: Grateful Dead, Jefferson Airplane, Captain Beefheart, şi Quicksilver Messenger Service. De la mijlocul anilor 60, parţial datorită invaziei muzicii din Marea Britanie pe continetul American, acest trend a mers în paralel atât în Statele Unite cât şi în Marea Britanie între aceste genuri pe scenele de folk, folk rock şi rock. Artiştii de folk care erau în mod particular semnificativi, incluzând aici pe scoţianii din trupa Donovan, care au combinat muzica lui Bob Dylan cu referinţe la mişcarea flower power şi trupa Incredible String Band, cre din anul 1967, a incorporat în muzica lor o paletă largă de influenţe muzicale în cadrul compoziţiilor lor bazate în special pe muzica acustică, incluzând instrumente muzicale medievale şi estice. Spre sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, artişti solo ca:  Syd Barrett şi Nick Drake au început să incorporeze influenţe psihedelice în muzica folk prin albume ca cel al lui Barrett, ‘‘The Madcap Laughs’’ şi albumul lui Drake, ‘‘Five Leaves Left’’. A existat o scurtă perioadă de înflorire a muzicii folk progresive din Irlanda şi Marea Britanie spre finalul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, cu trupe ca: Third Eye Band şi Quintessence care au urmat influenţele muzicii indiene şi sunetele mai abstracte compuse de grupuri cum ar fi: Vashti Bunyan, Forest, C.O.B., Dr. Strangely Strange, Jan Dukes De Grey, Trader Home, Trees, Spirogyra, Comus şi Dando Shaft

2) Declinul în anii 1970 – la începutul anilor 1970, psihedelia începea să decadă din a mai fi la modă, acele trupe de folk care nu s-au îndreptat către alte genuri şi arii ale muzicii în mare parte s-au destrămat. În Marea Britanie, grupurile de folk au avut tendinţşa de ase electrifica aşa precum a făcut duo-ul Tyrannosaurus Rex care a devenit trupa T. Rex. Acest lucru a fost o continuare a procesului prin care folkul progresiv a avut un impact major asupra muzicii rock comerciale. Alţii, probabil influenţaţi de folk-ul electric pionerat de către grupul Fairport Convention din anul 1969, s-au îndreptat către materiale mai tradiţionale, din această categorie făcând parte trupe ca: Dando Shaft, Amazing Blondel şi Jack the Lad. Exemple de trupe care au rămas la graniţa dintre rock-ul progresiv şi folk-ul progresiv au fost: Comus şi Renaissance (aceasta mai de success, care a combinat elementele muzicii folk şi rock cu elemente clasice).

3) Revigorarea genului – după apariţia muzicii folk provenite de la artişti independenţi precum Elliott Smith şi Neutral Milk Hotel la sfârşitul anilor 1990 şi a trupelor de crossover, care predominau scena muzicii necomerciale, o reînviere a muzicii psych folk, a apărut în timpul următoarei decade prin mişcarea New Weird America care de altfel a însemnat şi ridicarea genului similar cu psych folk, numit freak folk. Primii susţinători ai mişcării au fost: Davenport, No Neck Blues Band şi Sunburned Hand of Man. De altfel şi primele albume ale trupei Animal Collective sunt identificate cu freak folk-ul datorită colaborării lor cu veteranul muzicii folk britanice Vashti Bunyan şi The Microphones sau Mount Eerie, care combina elemente naturalistice cu muzica lo-fi şi muzica psihedelică. Ambele formaţii au primit expunere semnificativă pe scena muzicii indie, urmată de aclamaţia criticilor de la site-ul Pitchfork Media, specializat pe muzică şi curând mai mulţi artişti au început să experimenteze acest gen, incluzând aici trupe precum: Grizzly Bear şi Grouper.

 

Indietronica

Indietronica, denumită şi indie electronic este un gen muzical care combină următoarele genuri muzicale: indie, muzica electronică, rock şi muzica pop.

Instrumentele tipice folosite în a compune muzică indietronica, sunt: claviatura electronică, sintetizatorul, sampler şi drum machine (instrument muzical electronic, creat pentru a imita, crea şi recrea sunetul de tobe şi alte instrumente de percuţie) şi bineînţeles vocea este de asemenea prezentă la acest gen. Acest tip de muzică este înrudit cu genul muzical, deşi mai puţin electronic şi mai mult acustic, numit Chillwave (glo-fi).

Istoric

Muzica indie electronică a început să-şi facă apariţia pe scena muzicală internaţională, la începutul anilor 1990, cu trupe ca: Stereolab şi Disco Inferno, iar trupele au luat amploare o dată cu noul mileniu şi datorită faptului că tehnologia digitală, electronică s-a dezvoltat şi mai mult.

Astfel, au apărut trupe precum: Broadcast din Marea Britanie, Justice din Franţa, Lali Puna din Germania, The Postal Service şi Ratatat din Statele Unite, care au mixat o varietate însemnată de sunete de muzică indie cu muzică electronică. Aceste trupe, de cele mai multe ori erau produse de către case de discuri independente.

Origini strilistice:

– muzica Indie Rock

– muzica Electronică

– Synthpop

Origini culturale: primele trupe de Indie electronic ce au adus acest gen în prim planul muzicii internaţionale, erau din Germania şi Marea Britanie, la începutul anilor 1990.

Popularitate: acest gen muzical a avut succes în diferite perioade, dar mai ales în anii 2000, deci putem spune că şi actualmente acest gen  este popular.

 

Dance-punk

Cunoscut şi sub titulatura de disco-punk sau punk-funk, dance-punk este un gen muzical ce a apărut la sfârşitul anilor 1970, şi este aproape asociat cu mişcarea muzicală a genurilor post-punk şi No Wave.

Predecesori: multe trupe din era muzicii post-punk, începuseră să adopte un tempo mai ritmat, care contribuit la o creare a unei muzici de dans. Aceste trupe au fost influenţate de către muzica disco, funk şi alte genuri muzicale de dans, toate aceste genuri de altfel populare în momentul dezvoltării acestui nou gen. Unele piese din anii 1970 ale lui David Bowie, Brian Eno şi Iggy Pop dar şi unele înregistrări ale mişcării genului muzical din Germania, Krautrock au însemnat precursori ai acestui gen.
Trupe din anii 1980 ce au influenţat genul includ: Public Image Ltd., Gang of Four, New Order, Killing Joke, The Cure, şi Siouxsie and the Banshees. În New York, trupe de dance-punk, includ: Material, James Chance and the Contortions, Cristina Monet, ESG şi Liquid Liquid. Cântăreaţa de punk din Germania, Nina Hagen, a avut o piesă de top în anul 1983 prin piesa „New York / N.Y.”, care mixa vocea ei mistuitoare de cântăreaţă de punk şi operă cu ritmuri de muzică disco.

Muzica dance-punk contemporană:
Acest gen muzical a renăscut printre câteva trupe de muzică garage-rock sau de muzică post-punk revival în primii ani ai noului mileniu, în special printre trupele din New York cum ar fi: LCD Soundsystem (alături de casa lor de discuri DFA Rcords, care în general promova acest tip de muzică), Clinic, Death From Above 1979, Liars, The Rapture şi Radio 4, acestor trupe s-au alăturat formaţii ce erau orientate către muzica dance dar care aveau şi o puternică influenţă de muzică rock în compoziţiile lor, cum ar fi trupa Out Hud, şi majoritatea trupelor din California.
În Marea Britanie, s-a realizat o combinaţie între muzica indie şi dance-punk, ceea ce a fost numită ca new rave de către trupa Klaxons, într-un anunţ de promovare a concertelor lor şi apoi acest termen a fost folosit de ătre revista NME pentru trupe ca: Trash Fashion, New Young Pony Club, Hadouken, Late of the Pier, Test Icicles şi Shitdisco, ce au compus şi cântat această formă de dance-punk numită şi new rave; de altfel aceste trupe din Marea Britanie, au creat o scenă cu estetică în exprimarea acestei muzici similară muzicii rave de la începuturile ei.
Există o trupă şi în Noua Zeelandă ce crează şi interpretează în acest gen muzical, pe nume Bang! Bang! Eche!

Origini stilistice, acest gen muzical isi are sursa de dezvoltare ca gen muzical din urmatoarele genuri muzicale: Dance, Disco, Funk rock, Punk rock, Post-punk, No Wave, New Wave, Indie rock

Origini culturale: anii 1970, New York si Londra

Instrumente tipice: ghitara, ghitara bass, setul de tobe (bateria), sintetizator, drum machine

Popularitatea: este un gen muzical care la inceputuri nu a avut o popularitatea pe primul plan al scenei muzicale internationale, dar a primit recunoasterea publicului larg in anii 2000

Forme derivate de muzica: New rave